În comunităţile omeneşti întâlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oameni mai simţitori, mai curaţi şi mai blânzi sunt de obicei obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri.
Bunătatea, care este strâns legată de simţire aleasă şi de curăţenie, de cele mai multe ori este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci obiect de batjocură.
În om este o ciudată înclinare de a se distra şi exprima trufia pe această cale.
Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârşita să putere: stăpân deplin pe soarta să şi a semenilor, stăpân neîntrecut şi bun cârmuitor a toate.
Este aci un sens întors şi tragic al vieţii morale.
Omul cade adesea în mrejele mulţumirii de sine, în sensul închipuirii de sine. Trufia naşte din această stare.
Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent trufia este tărie şi superioritate. În fond însă această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viaţă de mare platitudine şi întuneric.
Când trufia apare, căile marilor experienţe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noastre, puterea de înnoire şi realizare nu mai sunt cu putinţă.
Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făptuirii noastre neîmplinite.
Din lipsă de conştiinţă a omului a născut această stare de tristă suficienţă a vieţii morale, care se exprimă prin trufie.
Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate, 2006.