Acum, când România se bâlbâie, când vremurile sunt grele şi când necazurile sunt multe, n-avem de ce să fim veseli, bucuroşi sau detaşaţi. Şi când, trăind într-un mediu de viaţă dominat de culoarea cenuşie, care face casă bună cu tristeţea, cu nemulţumirile şi cu decepţia, suntem nevoiţi să mergem cu capul în pământ, să lăsăm ochii în jos, copleşiţi de griji şi de nevoi, debusolaţi, demotivaţi şi demobilizaţi. Oare să nu existe alternativă?
O soluţie ar fi să încercăm să ne ridicăm moralul şi psihicul, să ne schimbăm modul de gândire şi de atitudine. Şi să facem acest lucru începând prin a ne clăti retina ochilor, ridicând privirea, înălţând-o spre cer, privind la lună şi la stele. Pentru că există şansa ca dincolo de albastrul cerului să-l descoperim pe Dumnezeu şi să ne putem încărca cu speranţă, optimism şi încredere. Şi asta cât mai repede, pentru că „mai târziu, va fi prea târziu” (O. Paler). Deşi trăim într-o lume bezmetică, violentă şi bicisnică, o acceptăm aşa cum este, ne lipseşte reacţia, iar psihologia „drobului de sare” nu ne ajută. Deşi ne găsim într-o „zonă crepusculară” în care nimic nu se mai vede clar, nimic nu se întâmplă şi nimic nu se mai schimbă, noi întârziem să acţionăm.
În această lume strâmbă a explodat mitocănia vorbită, privită, scrisă sau cântată, escaladează scandalul, predomină şmecheria, „nimicurile” sunt suprasolicitate, iar valorile sunt anulate şi îngropate sub ignoranţa noastră. Valori ale căror merite se transformă în păcate capitale, iar virtuţile lor devin capete de acuzare. Toată lumea ştie că în situaţii-limită sau în crize ele sunt singurele care ne pot scoate din impas. Dar nimeni nu acţionează, nimeni nu le pune în valoare. O lume tristă pe care o acceptăm conform zicerii păguboase „Ce e – e, ce nu e – nu e, asta e!”
Prof. G. BUTOI – Adevărul, nr. 6445 din 12 apr. 2011, p. 14