În toată literatura de specialitate valoroasă exista ceva ce se numeşte “personalitate arc” – dezvoltarea unei personalităţi dintr-un anume punct în altul…
Viaţa trebuie să aibă un fel de arc: pozitiv, negativ sau indiferent. Cu cât înţelegeţi mai limpede ceea ce vreţi şi cu cât atacaţi circumstanţele cu acest gând, cu atât mai pronunţat va fi acel arc, după cum doriţi.
În ceea ce mă priveşte, o scenă la care am asistat cu mulţi ani în urmă, în Tibet, mi-a procurat o metaforă vie pentru acest mesaj. Încă mai am pe biroul meu fotografia pe care am făcut-o atunci. Portretizează un călăreţ atârnând în scările şeii de pe calul aflat în plin galop, ţintind cu o săgeată a arcului lui foarte lung spre o ţintă îndepărtată.
Trasul cu arcul a fost practicat în toată lumea, însă niciodată cu gradul de precizie şi în condiţii vitrege ca acelea din Tibet – din alergare nebunească, de la distanţe enorme, pe un teren accidentat, pe un vânt viscolit. Un fizician de la Institutul Smithsonian remarca la un moment dat ca o astfel de precizie era imposibilă. Dacă e adevărat ce spune el, atunci înseamnă că tibetanii au descoperit numeroase modalităţi inedite de a realiza imposibilul în faţa a mii de martori, de-a lungul foarte multor ani.
Încă îl mai văd pe arcaş – un bărbat numit Litang – cu arcul în mâini, lansând o săgeată lungă şi stacojie în timp ce sălta violent în şaua calului galopând ale cărui copite răsunau pe terenul accidentat. Era ca şi cum ar fi plutit prin aer, în timp ce trăgea delicat de coardă arcului, slobozind săgeata. De la cincizeci de metri distanţă săgeata despica aerul vălurit şi se înfipse în mijlocul ţintei la o palmă distanţă de prima săgeată pe care o lansase, de la o distanţă mult mai mare.
Nu m-am putut stăpâni să nu gândesc cât de complicat părea totul, însă cât de simplu şi lipsit de efort se derulase întreaga scenă. Mai târziu, în aceeaşi zi, Litang şi cu mine am escaladat o culme abruptă, printre stâncile calcinate, spre templul de pe versantul muntelui. În timp ce stăteam sub arcada intrării templului, trăgându-ne răsuflarea, l-am întrebat: “Cum ai făcut asta?”
“Să urc pe munte?”
“Nu, să ţinteşti cu arcul”.
“La fel cum urc pe munte”.
Îmi zâmbea. “Nu”, am continuat eu, “cum ai echilibrat mişcarea calului în galop cu vântul schimbător, rămânând calm şi ochind perfect, ca apoi să dai drumul la săgeata şi să loveşti în centrul ţintei?”
“Am văzut ţinta. Apoi, pur şi simplu am trimis cea mai puternică linie a energiei mele spre ea. Adică la fel cum urc pe munte.”
“Dar cum…”
“Săgeată se duce unde o trimit eu, unde o trimite forţa mea interioară cea mai profundă. Nu e nici noroc, nici credinţa, ci un act al concentrării precis aţintite. Asta e linia mea cea mai puternică de energie.”
Vreme de mai mult de o mie trei sute de ani au avut loc competiţii între arcaşii călare, în Tibet, iar învingătorii respectau o singură lecţie centrală: săgeata vieţii se supune întotdeauna celei mai puternice linii de energie. Dorinţele nu sunt decât pene în vânt, spun arcaşii aceia – e frumos să le ai, dar n-au nicio valoare. Ceea ce contează e angajamentul întru fiinţare: acea dedicare angajată a unor canale nevăzute care te conduc la rezultatele pe care le doreşti.
Sursă: Nu-ţi stă în cale: 5 chei pentru a depăşi aşteptările tuturor/COOPER, Robert K.- Bucureşti: Allfa, 2009, pp. 145-147.