Realitatea, aşa cum o cunoaştem noi, nu este determinate neurologic, ci mai degrabă social, iar înţelegerea ei este mărginită de limitele corpului nostru şi, mai ales, ale creierului. Ceea ce considerăm realitate este doar aspectul pe care suntem capabili să-l percepem folosindu-ne simţurile şi creierul în contextul înţelesului pe care-l dă societatea acelui eveniment particular. Nu putem şti dacă realitatea există dincolo de acest înţeles. Orice experienţă personală, inclusiv o EMI [Experienţe ale morţii iminente], poate fi reală pentru persoana care a trăit-o, dar, pentru că noi nu am avut o astfel de experienţă, nu putem spune că este sau nu reală.
Dar toţi membrii societăţii împărtăşesc o anumită experienţă, cum ar fi iubirea, atunci societatea îi dă un înţeles şi spune că este reală. Dacă totuşi o experienţă e resimţită că reală dar de o minoritate şi nu e trăită de majoritate, atunci adesea nu este considerate reală. Cu toate acestea, ambele experienţe sunt mediate de schimbări chimice în creier. Mai mult, identificarea substanţelor chimice şi a activităţii în creier nu ne spune nimic despre realitatea sau irealitatea unei experienţe. De fapt, toate experienţele sunt mediate de schimbări chimice în creier, prin urmare identificarea unui anumit substrat fundamentat pe creier nu ne spune nimic despre realitatea externă a unei experienţe. De aceea, în calitate de oameni de ştiinţă nu putem spune niciodată, bazându-ne pe studierea zonelor din creier care devin active sau nu, dacă experienţa personală, subiectivă, a cuiva, cum e o EMI, este cu adevărat reală sau nu. Societatea este cea care dă experienţei un sens sau realitate, nu neurologia sau neuroștiința…
Dr. Ebby ELAHI
Sursă: Ultima frontieră: Un studiu înnoitor asupra vieţii şi a morţii/PARNIA, Sam. – Bucureşti: Humanitas, 2011, pp. 171-172.