Viaţa noastră se angajează tot mai mult în lumea exterioară. Oamenii merg că purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi revărsat tumult.
Într-o lume care caută adevărul, binele şi frumuseţea, exclusiv în satisfacerea nevoilor materiale, nevoi ce sunt într-o continuă creştere, sensul vieţii noastre capătă un caracter exterior. Suportul întregii vieţi cade dincolo, în afară, asupra mediului înconjurător de la care aşteptăm totul. În acest fel condiţia materială a vieţii umane şi sensul ei se confundă…
Exterior orientat, omul vremii noastre nu mai poate trăi o viaţă personală, o viaţă intimă, proprie; el nu-şi mai poate aparţine, nu mai e liber pentru că trăieşte continuu sub domnia excitantului exterior. Mânat de puteri străine, acest om îndeplineşte rosturi de dincolo de natură şi năzuinţele fireşti ale condiţiei sale; mai mult decât atât, viaţa sa sufletească se risipeşte după atât de variatele şi neprevăzutele chipuri ale datelor exterioare care îl solicită continuu.
Omul acesta nu mai poate avea o viaţă sufletească, aşa cum legea de aur a naturii sale i-o cere; el nu mai are nimic din ceea ce îi înfloreşte făptura: structură, sensibilitate, viaţă interioară proprie. Cel ce-şi vede singur căderea, cel ce experimentează continuu goana fără rost a unei vieţi exterioare, acela se simte singur, în fiecare zi, în faţa gurii deschise a morţii, fără să moară.
Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele, 1996.