Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viaţa şi dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute, legate de existenţa noastră aici. Le întâlnim zilnic că pe obstacole şi încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent.
Totuşi avem motive să ne şi bucurăm. Viaţa ne dăruie o seamă de frumuseţi care, dacă le ştim culege, ne încântăm fiinţa, învingem urâtul şi poverile.
Iată, zorile se arată, cântecul luminii şi al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, musteşte viaţa în tot locul. Omul bun munceşte şi se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului, vrea să trăiască; descoperă sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui August; cântă tainele prin frunziş şi plânge luna a dragoste neîmpărtăşita.
Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă…
Cum să nu merite viaţa s-o trăieşti, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii. Câte făpturi atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri, nu găseşte sens vieţii, nici nu merită să trăiască.
Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei. Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura. De ce să dezertăm?
Să luptăm şi să fim sinceri: vălul urât dispare şi bucuriile mari nasc. Viaţa merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiţie: să nu o trăim periferic; să o trăim în adâncime, în esenţă.
Viaţa nu este ceva abstract, produs al minţii noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viaţa există în cosmos. Viaţa este tendinţă, este creaţie, este armonie. Viaţa este schimbare şi totuşi permanenţă.
Raţiunea nu poate să o cuprindă; nu poate pentru că ea este în viaţă. Raţiunea fragmentează, distruge viaţa. Viaţa cuprinde raţiunea.
Sfera vieţii e mai mare decât a raţiunii. Când spunem viaţă, afirmăm toate elementele şi însuşirile existenţei adică: realitatea, echilibru şi armonie, raţiune, libertate şi creaţie. Fiinţa noastră trebuie să se aplece asupra vieţii. Aşa se împlineşte.
Pentru a trăi şi a cuprinde înţelesul a tot ce este, trebuie să avem simţul şi sensul vieţii. Aici stă o taină a lumii: ce este viu străjuie existenţa, fiindcă şi ceea ce credem că e mort de cele mai multe ori este tot viu.
Viaţa este taină nepătrunsă. De aceea ea nu se analizează, nu se exprimă în vorbe, ci se trăieşte pur şi simplu. Acela care trăieşte cu adevărat ştie ce este viaţa.
Să învăţăm a cunoaşte. Cunoaştere înseamnă cuprinderea întregului deodată, înseamnă experienţa nemijlocită. A cunoaşte înseamnă a fi în viaţă în sens metafizic, nu biologic.
Viaţa este continuitate, val infinit. De aceea, numai acela o poate cunoaşte care îi simte întregul. Adevăratul om este o fiinţă cosmică; experienţa lui trebuie să aibă această dimensiune.
Tendinţa omului este de a se regăsi, adică de a se situa just şi a se întregi. Aceasta înseamnă năzuinţă spre desăvârşire.
Viaţa omului are un sens propriu. Viaţa este prisos, este întrecere de sine. Viaţa înseamnă sforţare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor.
Viaţa nu poate fi înţeleasă fără schimbare. Numai ce e mort nu se schimbă în lumea noastră. E aici un conţinut trist al condiţiei umane, dar nu mai puţin mântuitor.
Fenomenul vieţii este orientat în înţelesul că nu este o forţă oarbă, fără lumină, fără cale. Schimbările ei au anume sens, un anume curs, care merge către perfecţiune. Aci să bucuria vieţii: în această tendinţă de a se întrece pe sine însăşi spre creste tot mai înalte, tot mai însorite.
Viaţa noastră cuprinde urâtul, imperfectul, dar sensul ei este de a ucide aceste stări, nu de a le cultiva, de a le depăşi către stări şi farmec superioare, până ce ajunge în împărăţia frumuseţii. Prezenţa urâtului şi a infirmului în viaţa noastră este durere, este plâns. Prezenţa această nu este fatală vieţii, în sensul că nu o învinge, nu o reduce la moarte, ci, dimpotrivă, o îndeamnă mereu către cucerirea adevărului, a frumuseţii pure.
Sensul vieţii este dinamic nu înţeles de mişcare, ci înţeles de mişcare creatoare, adică pas inventiv pornind din sâmbure, dar nu fiind asemenea lui. Viaţa îşi crează forme cu totul noi. Acesta este sensul vieţii: nu zbucium zadarnic, ci puterea creatoare către expresii superioare. Viaţa omului înseamnă creştere, rodnicie.
Omul, când nu e pervertit, este un izvor nesecat de lumină, de îndemn spre bine şi frumuseţe. Omul este o expresie ultimă a vieţii prin care existenţa însăşi progresează.
Viaţa omului este o luptă pentru prinderea şi fixarea elementelor neschimbătoare; este o încercare continuă de a face să domine eternitatea din el. Viaţa noastră este o creştere continuă, o depăşire. Prezenţa suferinţei nu înseamnă altceva decât această continuă creaţie pe care o cuprinde şi care transfigurează totul.
Sensul vieţii este în a cultiva conţinutul pozitiv a tot ce există în noi şi dincolo de noi. Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.
Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate, 2006.