Oh, vino, să te aşezi alături de mine pe banca din faţa casei, tu, draga mea soţie. Este dreptul tău: se vor împlini în curând 40 de ani de când suntem împreună.
Diseară, pentru că e timp frumos şi pentru că aceasta este şi seara vieţii noastre.
Vezi tu, meriţi din plin acest scurt moment de odihnă.
Iată, la ora asta copiii sunt deja la casele lor şi din nou suntem doar noi doi ca la început.
Femeie, îţi mai mai aduci aminte? La început nu aveam nimic, noi trebuia să facem totul.
Şi ne-am apucat să le facem pe toate, era însă tare greu. Trebuia curaj, perseverenţa. Trebuia iubire, iar iubirea nu este ceea ce se crede atunci când eşti la început. Nu înseamnă doar acele săruturi furate, acele vorbe dulci şoptite la ureche sau îmbrăţişările acelea strânse unul lângă celălalt: viaţa este lungă, ziua nunţii este doar o zi.
Mai târziu şi doar mai târziu am început viaţa.
Trebuie să fac asta şi de îndată totul se năruiește; trebuie să refac cutare lucru şi din nou el se strică.
Vin mai apoi copiii. Trebuie hrăniţi, trebuie crescuţi. E un drum care parcă nu se mai sfârşeşte; se mai întâmplă şi să se îmbolnăvească; stăteai toată noaptea în picioare; iar eu munceam de dimineaţă până seara.
Uneori eram disperaţi…
Îţi mai aminteşti, nevasta?
Toate grijile, toate hârșâielile: numai că tu erai mereu aici, lângă mine.
Ne-am rămas credincioşi unul celuilalt. Şi aşa, eu am putut să mă sprijin pe tine, iar tu te-ai sprijinit pe mine.
Am avut noroc să fim împreună, am rezistat, am făcut faţă necazurilor, le-am învins. Adevărata iubire nu este ceea ce se crede. Adevărata iubire nu este doar pentru o zi, ci pentru totdeauna. Ea este ajutor reciproc, ea este înţelegere.
Şi, puţin câte puţin, încetul cu încetul, vezi că nu le poţi rezolva pe toate.
De aceea, aşează-te lângă mine şi, după aceea, priveşte, priveşte, căci e vremea culesului roadelor şi a punerii lor la păstrare.
Atunci când cerul e roz, ca în seara aceasta şi când o pulbere la fel de roz urca pretutindeni printre copaci,
Aşează-te aici, aproape de mine, dar fără să scoatem o vorbă: nu mai avem nevoie să ne spunem nimic.
Avem nevoie doar să mai fim, încă o dată, împreună şi să lăsăm să cadă noaptea peste mulţumirea unei meniri împlinite.
Charles RAMUZ – Cărticica de familie (trad. Georgeta BARBU-ANGHEL)
Sursă: Prima dată/Denise STAGNARĂ.- Chişinău: Ed. Cartier, 2009, p. 100.