… Omul, pentru a putea trăi în această lume unde se întretaie atâtea drumuri, unde se află o atât de mare diversitate de sensuri, unde mulţimea infinită de forme şi culori fascinează şi-l cucereşte, are nevoie de o altă ordine decât cea materială, are nevoie de ordinea raţiunii şi spiritului.
Întotdeauna omul a avut mari slăbiciuni în faţa lumii exterioare; s-a lăsat tentat şi cucerit, s-a lăsat purtat şi risipit până la epuizare. Obscurităţi nu lipsite de legătură cu viaţa animală din noi sau cu spiritul negaţiei ne poartă către zonele impure ale existenţei. Aceasta pentru că omul s-a sustras ordinii superioare a lucrurilor prin care, numai lumea noastră ruinată se poate reclădi.
Prezenţa unei activităţi spirituale ordonatoare ne scoate din mirajul lumii acesteia cu întreg cortegiul său de bucurii efemere, ne ordonează şi unifică gândul, ne întăreşte funcţiile spirituale şi ne aşează pe o treaptă de la care lumea şi viaţa pot fi cucerite integral. În acest fel lumea noastră cu păcate şi suferinţe, cu idealuri sfâşiate şi credinţe dubioase, poate fi suportată fără să mai producă vreo spărtură în ceea ce ne este dat ca făpturi ale raţiunii şi spiritului.
Recunoscând o ordine superioară a lucrurilor în cele ce se văd şi în cele ce nu se văd, omul nu mai este supus şi alungat de către forţe inferioare, ci se înalţă deasupra lor, le biruie, şi se eliberează pentru a-şi împlini rostul, punând în valoare tot ceea ce constituie, structural şi funcţional, umanitatea sa. Prezenţa unei ordini superioare ne rupe din tragicul tumult al unei lumi de aparenţe, dă sufletului nostru însetat de perfecţiune mai multă putere, ne poartă pe calea unui destin propriu, taină în marea taină a ceea ce suntem şi mai ales în ceea ce putem fi.
Sforţarea noastră de azi şi de totdeauna nu poate merge întâmplător; munca şi cântecul nostru trebuie să aibă o noimă, un sens fără de care totul s-ar nărui.
Lucrurile nu merg ascensional de la sine. E nevoie de un sens şi o ierarhie, e nevoie de o inteligenţă şi un spirit ordonator. Şi aici începe responsabilitatea omului care nu e numai determinat de anumite condiţii, ci determină el altele. Nu numai datele exterioare trebuie luate în seamă, ci şi datele noastre interioare, spiritul ce ne guvernează. În acest fel spiritul este creator, ordonator şi responsabil.
Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele, 1996.