Se povesteşte că un ţăran, murind, lăsase moştenire celor doi fii ai săi, Parman şi Rogo, un petic de pământ, o casă şi o sută de arginţi.
– Tu eşti fiul cel mare, îi zise Rogo lui Parman, şi de aceea socotesc că e dreptul tău să rămâi în casa părintească, să munceşti pământul. Mie să-mi dai cei o sută de arginţi, ca să-mi încerc norocul în negoţ.
Fratele cel mare accepta bucuros şi rămase în casa părintească. Din banii moşteniţi, Rogo îşi cumpără din sat câteva vaci, cu gândul să le vândă cu preţ bun la oraş. După socoteala lui, într-un timp nu prea lung ar fi putut să-şi întocmească o gospodărie proprie. Dar avu ghinion: ducând vacile spre oraş, se întâlni cu tâlhari care, după ce-l bătură măr, îi luară nu numai vacile, ci şi cămaşa de pe el.
Ce să facă acum? Ar fi putut să se întoarcă acasă la frate-său; nu se îndoia că-l va primi cu braţele deschise. „Dar cum să mă întorc aşa, pe jumătate dezbrăcat, când cu o zi înainte am plecat cu o sută de arginţi în pungă?” se gândi Rogo. Până la urmă, se hotărî să intre argat la un boier dintr-un sat apropiat.
Cinci ani de zile stătu Rogo că argat în casa unui hagiu, muncind de dimineaţă până noaptea târziu fără odihnă, cu mâncare puţină, numai atât cât să nu moară de foame. Într-o seară, îşi făcu el socoteala:
– Cinci ani de zile am muncit ca un bivol. Dar ce vorbesc, ba mai rău decât un bivol. E drept că un bivol munceşte greu în orezărie, dar, de bine-de rău, e hrănit pe săturate, pe când eu sunt întotdeauna flămând. După muncă, bivolul e întotdeauna dus la scaldă, dar eu n-am timp nici să mă spăl ca lumea. Unui bivol nu i se dă îmbrăcăminte, dar nici mie. Însă bivolului nu i se dă îmbrăcăminte că n-are trebuinţă, pe când mie îmi trebuie. Dar dacă mă gândesc mai bine, un bivol n-are simbrie şi nu poate pleca de la stăpân, iar eu am simbrie şi pot pleca oricând doresc.Va să zică, până la urmă tot stau mai bine decât un bivol.
Cu gândul la simbria lui, Rogo se mai linişti. Simbria pentru cei cinci ani de muncă trebuia să fie o sumă destul de frumoasă. Nu ştia nici el cât de mare, dar, ca să încerce iar negoţ, ar fi poate de ajuns. Aşa că, dis-de-dimineaţă, Rogo se înfăţişă hagiului, îi spuse că voia să se întoarcă acasă şi-i ceru simbria lui pentru cei cinci ani de zile de când se băgase argat la el.
– Hai să facem socoteala, zise hagiul. Simbria pentru cei cinci ani este atât, şi spuse o sumă. Dar trebuie să scădem ce îmi datorezi tu mie. Când ţi-am dat în pază caii, a murit unul din ei. Preţul unui cal este atât. Când ai fost odată bolnav, mulţumită leacului meu, te-ai făcut bine; preţul este atât. Când ai rămas singur într-o zi să păzeşti casă, a venit un hoţ şi a furat nişte lucruri din casă. Fiindcă tu erai răspunzător de ce se întâmplă în casă, trebuie să plăteşti paguba. Va să zică, dacă scădem simbria din ce îmi datorezi, în loc să primeşti tu ceva de la mine, trebuie să-mi dai zece arginţi. Totuşi, fiindcă m-ai slujit cinci ani de zile, te las să pleci fără să-mi dai nimic.
„Va să zică, până la urmă eu stau mai rău decât un bivol, îşi zise Rogo. Dar nu mă las până nu-l învăţ minte pe acest hagiu hapsân.” Şi atunci Rogo plecă la fratele său, Parman, şi-i povesti toate păţaniile sale.
– Şi acum împrumută-mi cincizeci de arginţi, ca să-mi mai încerc o dată norocul, sfârşi Rogo.
Din aceşti cincizeci de arginţi, Rogo îşi cumpără haine scumpe, mai cumpără şi un ţap bătrân, iar restul de bani îi ascunse sub coadă ţapului. Cu ţapul după el, Rogo se întoarse la fostul său stăpân.
– Am venit ca să-mi plătesc datoria, zise Rogo hagiului.
– Dar ce este cu acest ţap? Întrebă hagiul mirat, văzându-l bine îmbrăcat şi târând un ţap bătrân.
– Acest ţap nu este un ţap obişnuit, ci un ţap fermecat, pe care îl am de la un drac, răspunse Rogo. I-am promis să-l slujesc după moarte şi, în schimb, mi-a dat acest ţap, care poate să-mi dea arginţi oricând am nevoie.
Cu această vorbă, Rigo începu să apese burta ţapului şi, imediat, se rostogoliră câteva monede de argint. Rogo număra zece monede şi i le înmână hagiului. Când văzu această minune, hagiul, fiind foarte lacom, nu mai putea să-şi ia ochii de la ţap.
– N-ai vrea să mi-l vinzi mie? Întrebă el.
– De ce să-l vând când el îmi dă în fiecare zi atât bănet de nu-i pot număra?! Răspunse Rogo.
– Îţi dau un sac de arginţi pentru el, spuse hagiul.
– Un sac de arginţi îmi dă ţapul acesta în numai câteva zile.
– Îţi dau un sac de aur! Insistă hagiul, dorind să aibă ţapul fermecat.
– Dacă ţii aşa de mult să mi-l cumperi, bine, fie aşa cum spui.
Rogo luă sacul cu aur şi lasă ţapul în casa hagiului. Dar, înainte de a pleca, zise:
– Să nu uit să-ţi spun. Câteodată, ţapul ăsta îşi cam face de cap şi nu mai aruncă monede de argint. Dacă se întâmpla acest lucru, ia un topor şi loveşte-l în cap! Ţapul nu va muri, căci e ţapul necuratului, în schimb, va face el monede de argint, chiar mai multe decât înainte.
Cu sacul acela plin de aur, Rogo îşi întemeie o gospodărie frumoasă şi se căsători cu o mândreţe de faţă. De acum încolo el lucră numai pământul lui, şi aşa a trăit fericit până la adânci bătrâneţe.
Dar cu ţapul şi hagiul ce credeţi că s-a mai întâmplat? Ţapul a murit chiar a doua zi după ce aplecat Rogo, lovit cu toporul de hagiul cel lacom, căci nu i-a mai dat acestuia monede de argint. Iar hagiul, văzându-se înşelat, a înnebunit de ciudă.
Sursă: Povesti nemuritoare. – Bucureşti: Editura Ion Creangă.