A fost odată un coiot care se simţea copleşit de tensiunile din viaţa sa. Nu mai vedea decât prea mulţi pui flămânzi, prea mulţi vânători, prea multe capcane. Aşa că într-o zi a fugit, ca să fie singur. Deodată a auzit o melodie dulce, o melodie a stării de bine şi a unei păci imense. S-a luat după cântec şi a ajuns într-un luminiş din pădure, unde a dat peste o lăcustă mare care se însorea pe un buştean scorburos şi cânta.
“Învaţă-mă cântecul tău”, a rugat coiotul pe lăcustă. Nici un răspuns. I-a cerut din nous a-l înveţe cântecul. Dar lăcustă nu zicea nimic. În cele din urmă, când coiotul a ameninţat-o că o înfuleca, lăcustă s-a învoit şi a cântat iar şi iar melodia cea dulce, până ce coiotul şi-a întipărit-o în minte. Fredonând noul său cântec, coiotul a purces înapoi către ai lui. Dintr-o dată s-a ridicat în aer un card de gâşte sălbatice şi i-a distras atenţia. Când şi-a revenit a deschis gura să cânte iar, dar a descoperit că uitase cântecul.
Aşa că s-a întors la luminişul cel însorit din pădure. Dar între timp lăcustă năpârlise, îşi lăsase învelişul cel vechi pe buştean, la soare, şi sărise într-un copac, pe o creangă. Coiotul s-a asigurat cât ai clipi că acel cântec o să fie în el tot timpul. A înghiţit pe loc învelişul lăcustei, gândind că lăcustă era încă înăuntru. Pornind spre casă, a descoperit că nu ştie cântecul. Şi-a dat seama că nu-l poate învăţa înghiţind lăcustă. Va trebui să-i dea drumul lăcustei şi să o silească să-l înveţe. A luat un cuţit şi şi-a tăiat burtă, ca să elibereze lăcustă. A tăiat atât de adânc, că a murit.
Sursă: Mama şi sensul vieţii: poveşti de psihoterapie/YALOM, Irvin D.- Bucureşti: Humanitas, 2011, pp. 53-54