ARMATA OTOMANĂ, PRIMA ÎN LUME
Ca şi Imperiul Mongol, Imperiul otoman a fost o armată înainte de a deveni un stat. Administraţia s-a născut din armată, cu care multă vreme ea s-a confundat. În timp de război, aproape toţii oamenii urmau armata condusă de însuşi sultanul Soliman. Majoritatea înalţilor demnitari ai statului erau şi comandanţi de armate.
În timpul asediului asupra Bizanţului (cucerit în 29 mai 1453) otomanii s-au opus cavalerilor, pe cât de viteji, pe atât de dezordonaţi, precum şi pedestrimii lor indisciplinate, forţe militare puternice, bine antrenate şi înzestrate cu arme moderne. Toţi contemporanii acelor timpuri au căzut de acord că armata turcă a fost cel puţin timp de două secole, prima din lume.
Disciplina soldaţilor
Disciplina armatei sultanului înspăimânta Apusul. Într-o vreme când trupele europene, de cele mai multe ori îmbrăcate şi înarmate în mod diferit, ascultau sau nu în funcţie de capriciile lor şi dezertau cu orice prilej, ostaşii turci întruneau toate însuşirile ce fac ca o armată să fie de neînvins: disciplină, bărbăţie și fidelitate până la fanatism.
Descriind o tabără a armatei în timp de război, în care petrecuse trei luni, ambasadorul lui Carol Quintul la Constantinopol, Ghislain Busbecq remarca în scrisorile sale tăcerea ce domneşte, lipsa certurilor şi a actelor de violenţă, curăţenia desăvârşită. Nu erau beţivi, căci ostaşii beau numai apă, iar hrana lor consta într-o zeamă căreia i s-au adăugat bucăţi de napi şi de castraveţi asezonaţi cu usturoi, sare şi oţet.
Iată cum rezuma Paolo Giovio, cronicar italian din timpul lui Soliman, părerea pe care şi-a făcut-o despre ostaşii turci: „Disciplina lor militară este atât de dreaptă şi de severă încât depăşeşte cu uşurinţă pe cea a grecilor şi a romanilor. Turcii le sunt superiori soldaţilor noştri din trei motive: ei ascultă numaidecât de căpeteniile lor; nu le pasă de viaţa lor în timpul unei bătălii; pot trăi multă vreme fără pâine şi vin, mulţumindu-se cu puţin orz şi apa.”
Spahiii şi ienicerii
Armata permanentă este formată din sclavii Porţii (kapikulu). Ea este alcătuită din două corpuri: spahiii Porţii (călăreţii) şi ienicerii, cel mai vestit corp din armata turcă.
Ienicerii numărau aproximativ 5000 de oameni în veacul al XV-lea şi 12000 de ostaşi sub Soliman. Rolul lor consta, de cele mai multe ori, să intervină în luptă după ce inamicul suferise asaltul călăreţilor şi al trupelor neregulate, precum şi bombardamentul de artilerie. În clipa aceea, forţele lor intacte hotărau soarta bătăliei.
În schimb, influenţa lor politică avea o pondere uriaşă, iar exigentele lor, cu atât mai primejdioase cu cât erau însufleţite de o extremă solidaritate, siliră nu o dată puterea să dea înapoi. Devotamentul lor era nemărginit, iar loialitatea lor totală. În timpul luptei erau gata să-şi jertfească viaţa pentru sultan şi alcătuiau în faţa lui un zid de netrecut. Constrânşi la celibat şi supuşi unui antrenament sever, precum şi unei discipline de fier, ienicerii mânuiau armele cu o forţă şi o pricepere neasemuite.
Garda personală a sultanului şi ultima speranţa într-o bătălie era alcatuită din musulmani fanatici, care erau cu toţii, în secolul al XVI-lea cel puţin, de obârşie creştină. Sclavi ai sultanului, ei erau recrutaţi dintre copiii din provincie care nu posedau capacităţi intelectuale necesare pentru a deveni funcţionari civili.
Soliman I a ales cu înţelepciune administratori competenţi şi de încredere, care să guverneze imperiul în timpul campaniilor sale de lărgire a graniţelor. Modul său de a comanda, prin integrarea capacitaţilor cavaleriei, infanteriei, artileriei şi geniului i-au adus victorii importante celui mai puternic imperiu al secolului al XVI-lea.
(Va urma)