Ania era pictoriţă şi tare îi mai plăceau pasarelele. Toţi cunoscuţii ştiau asta şi îi aduceau în dar tot felul de zburătoare. Ba o stăncuţa, ba o coţofană mică. Cineva i-a adus odată un graur.
Numai că graurul acela era pui. Nu ştia nici să zboare, nici să mănânce singur. Avea nişte aripioare răsfirate într-o parte şi alta, un cioculeţ galben. Deschidea ciocul, dădea din aripioare şi cerea să i să pună ceva de mâncare în cioc. De înghiţit, ştia şi singur să înghită.
Ania îl hrănea zicând:
– Ţi-e foame, hai! Ţi-e foame!
După ce îl sătura bine, se ducea la treburile ei. Dar abia se apucă de treabă, că îl auzea pe graur ţipând de foame. O chemă iar.
– Eşti un rău, îi spunea Ania. Nu mă laşi să lucrez. N-am timp de tine, mâncăciosule! Eşti un rău!
Şi iar îi dădea de mâncare, ba îmbiindu-l înţelegătoare cu: “Ţi-e foame, hai! Ţi-e foame!”, ba mustrându-l supărată: “ Eşti un graur rău! Eşti un rău!”
Şi iată că graurul învaţa să vorbească. Într-una din zile, aducându-i hrana, numai ce-l auzi:
– Foa-me! Foa-me!
Tare se mai mira Ania! De atunci, nici că mai ciripea păsăreasca lui, ci îndată ce ise făcea foame, îl auzeai zicând:
– Foa-me! Foa-me!
Iar dacă era lăsat să aştepte prea mult, striga supărat:
– Eşti un rău! Eşti un rău!
Odată, Ania picta în faţa ferestrei, iar graurul se învârtea în preajma ei. Ba se uită ce face dansa, ba ciugulea vopseaua, ba încerca să-i fure creionul. Într-un cuvânt, n-o lăsa o clipă în pace.
Ania deschise fereastra şi îi spuse:
– Du-te şi te mai plimbă pe-afară.
Şi graurul zbură pe fereastră în curte. Ania picta mai departe, dar cu un ochi îl urmărea pe graur, să vadă ce are de gând să facă.
În curte sunt tot felul de lucruri vrednice de interes. Iată, aude graurul un ciripit venind de aproape. O vrabie îşi hrănea puişorii. I se făcu şi lui foame. Veni în zbor lângă vrabie, îşi răsfira aripioarele, deschise ciocul şi strigă:
– Foa-me! Foa-me!
Vrabia îi dădu un clonţ în frunte şi îşi luă zborul.
Apăru şi motanul Valentin, din vecini. Traversă liniştit curtea. Graurul îi aţinu calea. Ţopăia în fata motanului strigând:
– Foa-me! Foa-me!
Trebuie spus că în ajun motanul Valentin mâncase bătaie fiindcă se luase după nişte pui, aşa încât nu mai avea ochi să vadă o pasăre.
Supărat că nu ise da nici o atenţie, graurul se duse la dulăul curţii. Dulăul dormea, sforăind uşurel. Sub nasul său se afla strachina cu mâncare, iar pe strachină se preumblau nişte muşte. Graurul n-a învăţat încă să prindă muştele, iar mâncarea dulăului nu-i era pe plac. Se opri deci lângă nasul acestuia, strigând:
– Foa-me! Foa-me!
Câtăva vreme dulăul îşi văzu de somnul său, apoi deschise ochii şi – ham! Tare se mai sperie graurul. Îşi luă zborul, ţipând:
– Eşti un rău! Eşti un rău!
Vecinii care veneau la Ania obişnuiau să aducă câte ceva graurului ei. Se minunau ca pasărea a învăţat să vorbească, voiau s-o audă şi dânşii. Într-o zi, veni la Ania o vecină:
– Unde ţi-i graurul, că i-am adus ceva bun de mâncare.
Ania îl strigă:
– Foa-me! Foa-me! Unde eşti, mâncăciosule?
Graurul nicăieri. Au început să-l caute – nu l-au găsit.
Iată ce se întâmplase cu el. Începuse să plouă, iar odată cu ploaia răbufnise şi o pală de vânt. Graurul se plimba în vremea asta prin curte. Vântul răscolea şi învârtejea pe sus nisipul, frunzele, crenguţele uscate. Graurul se sperie şi îşi luă zborul. Nu spre casă, nici spre vreo curte vecină sau spre pădure. Ci, orbeşte, încotro vedea cu ochii. Peste un timp coborî pe o cărare. Nici el nu ştia unde se afla. Fără îndoială că s-ar fi rătăcit şi ar fi uitat drumul înapoi, dacă nu dădea un trecător peste el.
Mergând pe cărare, acesta văzu pasăre care nu se clintea din loc şi îl lasă să se apropie. Ce-şi zise omul: “Îl prind, îl duc acasă şi îl pun într-o colivie ca să-mi cânte.” Iar graurul – sfârr! şi se aşeză pe pălărie. Omul puse numaidecât mâna pe el. Iar graurul, de colo:
– Eşti un rău! Eşti un rău!
Omul se sperie, desfăcu palma şi scapă pasărea din mână.
Venind acasă, povesti tuturor ce minunăţie văzuse: “Auziţi, o pasăre care să vorbească omeneşte!”
Aflând cele întâmplate, vecinii o înştiinţară pe Ania. Şi, împreună cu ea, porniră în căutarea graurului. Văzându-şi stapna, graurului se burzului la dansa:
– Eşti un rău! Eşti un rău!
– Mie, zise Ania, ai interesul să-mi spui doar: “Foa-me! Foa-me!”
Evhgheni CEARUŞIN
trad. de Mihail CALMÂCU