Un cocoş sări gardul curţii în care trăia şi, hoinărind departe de ogradă, se pomeni în pădurea învecinată.
– Hei, cocoşule, încotro? îi vorbi o vulpe care-i apăru deodată în cale.
– M-am rătăcit şi nu mai ştiu să mă întorc acasă, îi răspunse cocoşul.
– Poate că eşti obosit. N-ai vrea să te odihneşti puţin, şi apoi îţi arăt eu drumul, îl ademeni vulpea.
Şi se prefăcu şi ea obosită, invitându-l pe cocos să se odihnească alături de ea. Dar cocoşul era vioi încă şi-i ardea de cucurigit şi de ţopăit.
– Dacă-mi cânţi, spuse cocoşul, şi mă adormi, mă culc aici, alături de tine, se alintă el.
Şi vulpea încerca să cânte singurul cântec pe care-l ştia ea şi cocoşul simţi nevoia să-şi ţină cuvântul şi să o asculte şi el şi se aşeză liniştit alături. Dar vulpea, hap! Îl apucă de gâtlej, gata să-l înghită. Cocoşul nu-şi pierdu nădejdea şi, mai mult mort decât viu, îi ceru cu duioşie:
– Mai zi-mi odată cântecul ăsta! Mi-a plăcut atât de mult! Ai glasul mai frumos ca mine. Hai, fă-mi hatârul, se alintă din nou cocoşul, agăţându-se de o ultimă speranţă.
Şi vulpea, biruită de linguşirile cocoşului, deschise botul, convinsă că la renumele ei de vicleană îl va adăuga şi pe cel de mare cântăreaţă. Cu ochii închişi, de mare încântare, nici nu-şi dădu seama că cocoşul o şi zbughise de lângă ea. Când vulpea se dezmetici, strigă cu disperare:
– Ce nevoie aveam de cântec, când mie mi-era atâta de foame?!
– Cam atât cât aveam eu nevoie de somn când de fapt îmi ardea să cânt, îi strigă cocoşul de departe.
Sursă: Povești nemuritoare. – Bucureşti: Editura Ion Creangă.
Hi there, just became alert to your blog through Google, and found
that it’s truly informative. I am gonna watch out for brussels.
I will be grateful if you continue this in future.
A lot of people will be benefited from your writing.
Cheers!
My web blog – https://WWW.Evernote.com/shard/s629/sh/a7f56037-f0d4-159e-6731-156fae4006d1/d797529c63ac857d2be1fad913a45284