Cândva, trăiau pe lume numai cai, iar de măgari nici nu se pomenea. Iată că printre telegari se găsi un Cal nemaipomenit de uituc. Una, două, îşi uita numele. Odată, acesta se duse la un Zeu şi-i zise:
– Domnule Zeu! Fii bun, te rog, şi spune-mi cum mă cheamă pe mine?
– Pe tine te cheamă Cal!
Nu trecură nici două zile şi Calul îşi uită din nou numele. Se înfăţişă Zeului şi-l rugă să-i mai amintească o dată numele. Zeul era în toane bune. Zâmbi şi-i zise:
– Pe tine te cheamă Cal. Dar nu mai fi atât de împrăştiat, nu-ţi mai uita numele şi nu mai veni să mă plictiseşti cu fleacuri. Şi aşa am atâtea treburi!
Calul îşi clătină capul în semn de mulţumire şi plecă. Trecură alte câteva zile. Dar iată că, într-o noapte Calul se trezi şi nu fu chip să-şi aducă aminte cum îl cheamă! Se gândi mult şi bine, dar degeaba. Tulburat peste măsură, Calul se hotărî să mai meargă o dată la Zeu şi să-l întrebe cum îl cheamă.
De data aceasta, Zeul era în toane rele. Când află pentru ce a venit Calul, îşi pierdu cumpătul de tot.
– Măgar, asta eşti! Strigă Zeul la el. Ai priceput? Eşti Măgar şi ai să rămâi Măgar pentru totdeauna.
Sursa: Poveşti nemuritoare.-Bucureşti: Editura Ion Creangă.