– “Citiţi ca să trăiţi” – Gustave FLAUBERT
– “A citi înseamnă a aborda ceva ce tocmai ia fiinţă.” – Italo CALVINO
– … urmărind textul, cititorul exprimă ceea ce înţelege printr-un sistem foarte complicat, în care se împletesc semnificaţii dobândite, convenţii sociale, lecturI anterioare, experienţa personală şi gust propriu. (p. 50)
– “Dacă îţi faci câteva notiţe sumare la locul potrivit, vei putea să te bucuri cu uşurinţă de roadele lecturii tale… De câte ori citeşti o carte şi dai peste unele fraze minunate care simţi că-ţi mişca ori îţi încântă sufletul, nu te încrede în puterea propriei inteligenţe, ci forţează-te să le înveţi pe de rost şi fă-ţi-le familiare meditând asupra lor, astfel că, de câte ori apare pe neaşteptate un caz de întristare, vei avea remediul gata ca şi cum ar fi scris în mintea ta. Când ajungi la pasaje care ţi se par de folos, fă un semn hotărât în dreptul lor, ca să ţi le întipăreşti în memorie şi să nu le laşi să-şi ia zborul.” – AUGUSTIN (p. 81)
– Nu ne întoarcem niciodată la aceeaşi carte şi nici chiar la aceeaşi pagină, pentru că, în lumina schimbătoare, noi ne schimbăm şi cartea se schimbă, iar amintirile noastre pălesc şi se aprind din nou şi nu ştim niciodată, cu precizie ce învăţăm şi ce uităm şi ce ne amintim. Ceea ce e sigur este actul lecturii, care recuperează atât de multe voci din trecut, le păstrează, uneori, până târziu în viitor, când vom fi capabili să ne folosim de ele în moduri curajoase şi neaşteptate. (p. 82)
– Cititul cu voce tare, cititul în tăcere, capacitatea de-a purta în minte o bibliotecă personală de cuvinte pe care ţi le aminteşti sunt aptitudini uluitoare, pe care le dobândim prin metode nesigure. Şi totuşi, înainte ca aceste aptitudini să poată fi dobândite, un cititor are nevoie să înveţe lucrurile de bază, cum ar fi recunoaşterea semnelor obişnuite prin care o societate a ales să comunice: cu alte cuvinte, un cititor trebuie să înveţe să citească. (p. 85)
– În fiecare societate cu ştiinţă de carte, a învăţa să citeşti este ceva ce ţine de o iniţiere, o ieşire, printr-un ritual, din starea de dependenţa şi comunicare rudimentară. Copilul care învaţă să citească capăta acces, pe calea cărţilor, la memoria colectivă şi, astfel, se familiarizează cu un trecut comun, pe care el sau ea îl înnoieşte, într-un grad mai mare sau mai mic, cu fiecare lectură. (p. 89)
– Fie că ţi se citeşte în scopul purificării, fie că ţi se citeşte pentru plăcere, fie că ţi se citeşte pentru educare sau pentru a instaura supremaţia sunetelor asupra simţurilor, actul lecturii îmbogăţeşte şi sărăceşte în acelaşi timp. A permite altcuiva să rostească cuvintele de pe pagină în locul nostru este o experienţă cu mult mai puţin personală decât a ţine cartea şi a urmări textul cu propriii ochi. Acceptarea autorităţii vocii aceluia care citeşte – cu excepţia situaţiei când personalitatea celui care ascultă este una copleşitoare – ne privează de capacitatea de a stabili un anumit ritm al cărţii, o tonalitate, o intonaţie care sunt unice fiecărei persoane. Urechea se supune limbii altcuiva şi, printr-un asemenea act, se stabileşte o ierarhie (uneori devenită vizibilă prin poziţia privilegiată a cititorului, pe un scaun separat sau pe un podium), care îl pune pe ascultător la cheremul cititorului. Chiar şi din punct de vedere fizic, ascultătorul va urma adesea indicaţiile celui care citeşte. (p. 150)
– Fiinţele umane, făcute după chipul Domnului, sunt şi cărţi de citit. Aici, actul citirii serveşte drept metaforă ca să ne ajute să înţelegem şovăitoarea noastră relaţie cu propriul trup, întâlnirea, atingerea şi descifrarea semnelor în altă persoană. Noi citim expresii pe chipul unui om, urmărim gesturile cuiva iubit ca într-o carte deschisă. (p. 206)
– “Cineva, care să citească bine, trebuie să fie un inventator.” – Ralph Waldo EMERSON
– Actul lecturii stabileşte o relaţie intimă, în care toate simţurile au un rol: ochii disting cuvintele de pe pagină, urechile se fac ecoul sunetelor citite, nasul inhalează mirosul familiar de hârtie, lipici, cerneală, carton sau piele, degetele mângâie pagina aspră sau fină, legătura moale sau tare; chiar şi gustul, uneori, când degetele cititorului se ridică la limbă (acesta fiind modul în care asasinul îşi otrăveşte victimele în Numele trandafirului de Umberto Eco). Mulţi cititori nu doresc să împartă toate acestea – şi dacă tocmai cartea pe care doresc s-o citească e în posesia altcuiva, legile proprietăţii sunt tot atât de greu de respectat ca şi cele ale statorniciei în dragoste. (p. 285)
Sursă: Istoria lecturii/MANGUEL, Alberto. – Bucureşti: Nemira, 2011.