Budismul preţuieşte mult cultivarea tăcerii. Filosofia budistă nu ignoră faptul că oamenii sunt fiinţe vorbareţe şi că e greu să rămână tăcuţi. Există chiar unii care, în timp ce turuie, îşi închipuie că păstrează tăcerea. De ei face haz următoarea istorioara zen:
Patru călugări budişti meditau în tăcere în timpul unei şedinţe zazen, cu o lumânare aprinsă. După o vreme, lumânarea s-a stins, iar unul dintre ei a spus:
– Lumânarea s-a stins.
Un al doilea călugăr l-a admonestat:
– Nu ar fi trebuit să vorbeşti. Ne aflăm într-o şedinţă de meditaţie tăcută.
Un al treilea călugăr a intervenit pentru a-i mustra pe cei doi:
– Voi doi aţi vorbit. De ce nu tăceţi odată?
Nici al patrulea nu a scăpat ocazia de a-şi arăta superioritatea, spunând:
– Sunteţi toţi nişte proşti. Singurul care nu a vorbit sunt eu.
Sursă: Surâsul lui Voltaire şi multă filosofie pentru bufoni/GONZALES CALERO, Pedro. – Bucureşti: Nemira, 2010, p. 62