Ca întotdeauna, în ajunul Crăciunului, regele îl invită pe prim-ministru să facă o plimbare împreună. Îi plăcea să vadă cum erau împodobite străzile – mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decât pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizară, ca de obicei, îmbrăcând haine de negustori de pe alte meleaguri.
Se plimbară prin centru, admirând ghirlandele luminoase, brazii, lumânările aprinse pe scările caselor, magazinele de cadouri, bărbaţii, femeile şi copiii care plecau de acasă, grăbiţi să se întâlnească cu rudele şi să sărbătorească în noaptea aceea în jurul unei mese îmbelşugate.
Pe drumul de întoarcere trecură prin cartierul cel mai sărac. Acolo totul arăta complet diferit. Fără lumini şi lumânări, fără mireasma plăcută a mâncărurilor îmbietoare. Pe stradă nu era aproape nimeni şi, ca în fiecare an, regele îi spuse ministrului său că trebuie făcut ceva pentru săracii din regat. Prim-ministrul dădu afirmativ din cap, ştiind că în scurt timp planul acela avea să fie uitat şi îngropat în birocraţia de zi cu zi, aprobarea bugetului, întâlniri cu demnitarii străini.
Când, deodată, observară că din una dintre casele cele mai sărăcăcioase se auzea muzică. Prin crăpăturile din lemnul putred se putea vedea înăuntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobişnuit: un bătrân într-un scaun cu rotile care părea a plânge, o tânără complet cheală care dansa şi un tânăr cu ochi trişti care cânta la tamburină un cântec popular.
– Hai să vedem ce se petrece aici, zise regele. Bătu la uşă. Tânărul se opri din cântat şi se duse să deschidă.
– Suntem negustori şi căutăm un loc unde să dormim. Am auzit muzică, am văzut că nu v-aţi culcat şi am vrea să ştim dacă ne-am putea petrece noaptea aici.
– Domniile Voastre ar trebui să caute un loc într-un hotel din oraş, pentru că noi, din nefericire, nu vă putem ajuta. Deşi aici se cântă, casa asta e plină de tristeţe şi suferinţă.
– Am putea şti de ce?
– Din cauza mea, zise bătrânul din scaunul cu rotile. Toată viaţa am încercat să-mi educ fiul pentru a învăţa caligrafia, ca să fie şi el copist la palat. Dar anii au trecut şi înscrieri pentru slujba asta nu s-au făcut niciodată. Azi-noapte însă am avut un vis prostesc: se făcea că un înger îmi cerea să cumpăr o cupă de argint, fiindcă regele o să mă viziteze, o să bea puţin şi o să-i dea o slujbă fiului meu. Apariţia îngerului a fost atât de convingă toare, încât am vrut să fac întocmai cum îmi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineaţă la piaţă, şi-a vândut părul şi am cumpărat cupa asta pe care o vedeţi. Acum ei doi încearcă să mă înveselească, cântând şi dansând, pentru că este Crăciunul, dar degeaba.
Regele văzu cupa de argint, ceru să i se dea puţină apă pentru că îi era sete şi, înainte de a pleca, le spuse gazdelor:
– Ce coincidenţă! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul şi-mi spunea că înscrierile vor începe săptămâna viitoare.
Bătrânul dădu din cap, fără să se încreadă prea mult în ceea ce auzea, şi-şi luă rămas-bun de la cei doi străini. Dar ziua următoare o proclamaţie a regelui putu fi citită în toată ţara: era nevoie de un nou copist la palat. La data anunţată, sala de audienţe era plină de oameni, dornici cu toţii să-şi încerce norocul şi să obţină acea mult râvnită slujbă. Prim-ministrul intră şi le ceru să-şi pregătească foile şi tocurile de scris:
– Iată tema de disertaţie: de ce un bătrân plânge, o femeie cheală dansează şi un tânăr trist cântă?
Şoapte nedumerite străbătură toată sala: nimeni nu ştia ce să aştearnă pe hârtie! Doar într-un colţ, un tânăr cu haine jerpelite zâmbi larg şi începu să scrie. (bazată pe o poveste indiană)
Paulo COELHO – Evenimentul zilei, 24 dec. 2008, p. 19 .