CELE TREI ÎNVĂŢĂTURI (POLONIA)

A fost odată ca niciodată un om bogat care era foarte mândru şi mulţumit de grădină să. Ei şi cum se plimba el într-o zi prin grădină, deodată văzu o pasăre micuţă de tot care se prinse într-o plasă. Omul o scoase din plasă şi, spre marea lui uimire, pasărea începu să vorbească, spunându-i:

 

–         Dă-mi drumul, om bun. La ce ţi-ar folosi o pasară micuţă ca mine? Ce rost ar avea să mă ţii în colivie? N-am pene frumoase să-ţi bucur privirea, nu ştiu să cânt frumos să-ţi umplu casa cu triluri, iar de mâncat nu sunt bună pentru că sunt prea mică. Dar, dacă mă laşi să plec, am să te învăţ trei lucruri înţelepte.

 

Stăpânul grădinii se uită la pasărea cea mititică şi îi zise:

 

–         Da, nu eşti frumoasă şi, dacă nici să cânţi nu ştii, într-adevăr nu merită să te ţin. Zi-mi care sunt cele trei învăţături şi, dacă mi se par înţelepte şi învăţ ceva din ele, îţi voi da drumul.

–         Bine, zise păsărică, iat-o pe cea dintâi: Să nu-ţi pară rău după ceva ce deja s-a întâmplat.

–         Da, zice omul, într-adevăr e un lucru înţelept.

–         Iat-o şi pe a doua: Nu-ţi dori lucruri pe care nu le poţi avea.

–         Hm, zise omul din nou, şi această învăţătură merită reţinută. Zi mai departe.

–         A treia: Nu crede în lucruri care nu sunt cu putinţă.

–         Ei bine, m-ai învăţat într-adevăr ceva, aşa că te las să pleci, spuse omul şi îşi deschise palma.

După ce-i dădu drumul păsării, omul se tot gândea la ce-l învăţase, când, deodată, auzi un râs înăbuşit în copacul de lângă el.

 

–         De ce râzi?, o întrebă omul furios pe pasărea eliberată.

–         Râd de cât de uşor mi-am recâştigat libertatea, răspunse pasărea. Şi cât de proşti sunt oamenii care se cred cei mai deştepţi din lume. Dacă erai măcar cât mine de deştept, acum ai fi fost cel mai bogat om din lume.

–         Ce tot zici? Cum aş fi putut fie u cel mai bogat om din lume?, întrebă omul nedumerit.

–         Păi, dacă mă ţineai în loc să-mi dai drumul! Habar n-ai că în burta mea se afla un diamant cât un ou de raţă!

 

Omul rămase trăsnit o vreme, apoi, revenindu-şi din uimire şi din ciudă, spuse:

 

–         Ascultă, pasăre, crezi că eşti fericită că ţi-am dat drumul? Dar vara e pe sfârşite şi, curând, va veni iarna cea rece cu nămeţi şi furtuni. Paraiele vor îngheţa şi nu vei avea nicio picătură de apă de băut; câmpul va fi acoperit cu zăpadă şi nu vei mai găsi nicio boabă de mâncare. Or, dacă te-ai întoarce la mine, ai avea un adăpost cald unde ai putea zbura în voie şi ai avea câtă apă şi mâncare ţi-ai dori. Vino şi vei vedea că îţi va fi mai bine la mine decât în libertate!, spuse stăpânul grădinii, dar pasărea începu să râdă şi mai tare.

–         Acu’ de ce mai râzi?, zbiera omul furios.

–         Cum să nu râd când aud aşa ceva?!, răspunse pasărea hohotind de abia se mai ţinea pe creangă. M-ai lăsat să plec pentru că ţi-am dat trei învăţături şi nici pe acestea nu le-ai ţinut mine! Eu mi-am câştigat cinstit libertatea, dar tu ai uitat tot ce te-am învăţat! Ţi-am zis să nu-ţi pară rău după lucrurile întâmplate şi tu deja regreţi că m-ai lăsat să plec. Ţi-am zis să nu doreşti ceva ce nu poţi avea, iar tu vrei să mă ţii în colivie pe mine, care nu pot trăi decât în libertate. Apoi ţi-am zis să nu crezi în ceva ce nu poate fi cu putinţă, iar tu ai crezut că am înghiţit ditamai diamantul, cât oul de raţă, când eu nu sunt nici cât o jumătate de ou!, ciripi pasărea şi zbrrrr! dispăru în văzduh.

 

Sursă: Poveşti şi legende din Europa: Clasele I-IV/Selecţie, traducere şi adaptare de Carmen Teodorescu; ilustraţii de Silvia Mitrea. – Piteşti: Paralela 45, 2010, pp. 75-77.