PÂINEA SĂRACULUI (ELVEŢIA)

A fost odată ca niciodată doi fraţi. Unul era bogat şi fără copii, iar celălalt, sărac lipit pământului şi cu mulţi copii.

 

Într-o zi, în ajun de Crăciun, omul sărac îşi chema mezinul şi îi zise:

 

–         Fiule, du-te la casa unchiului tău şi roag-o pe mătuşa ta, care face pâine pentru sărbători, să ne dea şi nouă una, ca să avem şi noi ce mânca de Crăciun.

 

Copilul îşi puse pe umeri hăinuţa subţire, lua căciula roasa a unui frate mai mare şi porni degrabă spre casa unchiului său. Afară era un ger de crăpau pietrele, iar picioruşele băieţelului se înfundau din ce mai adânc în zăpadă proaspătă, că abia reuşea să înainteze. Când în sfârşit ajunse la casa unchiului său, copilul simţi de departe mirosul pâinii proaspăt coapte. Bătu la uşă cu sfială şi după o vreme, apăru capul mătuşii la una din ferestre:

 

–         Ce vrei, băiete? De-l cauţi pe unchiul tău, să ştii că nu-i acasă! Se răsti femeia la copil.

–         M-a trimis tata să vă cer o pâine, ca să avem şi noi ce mânca de Crăciun.

–         N-am, îi răspunse scurt mătuşă.

–         Mătuşica, dar miroase aşa de frumos a pâine coaptă, îi spuse băieţelul întristat.

–         N-am, băiete, nu-ţi spusei că n-am?! Puţinul pe care l-am făcut de-abia ne ajunge nouă şi oaspeţilor pe care i-a chemat unchiul tău la masă.

–         Mătuşica, îndură-te de noi, că suntem mulţi şi sărmani, se rugă de ea băieţelul.

–         Bine, dar să-i zici lu’ taică-tu să vină poimâine să cureţe grajdul, veni şi răspunsul mătuşii.

–         Da, mătuşica, se bucura copilul.

–         Stai şi aşteaptă, îi spuse mătuşa, lăsându-l pe bietul băieţel să aştepte în prag, tremurând de frig.

 

Suflecându-şi mânecile, mătuşa lua o bucată cât un măr din aluatul care dospea în copaie şi o puse la copt. Dar, să vezi minune!, în câteva clipe aluatul crescu şi se făcu o pâine cât roata mare.

Mătuşa, văzând minunăţia de pâine, o scoase din cuptor şi o puse deoparte, iar băiatului îi strigă să mai aştepte. Apoi rupse o altă bucată de aluat, cât o nucă de mică, şi-o puse la copt. Dar aluatul crescu şi mai mare se se făcu o pâine de-o baniţă, astfel că femeia abia reuşi să o scoată din cuptor. Bine-nţeles, o puse şi pe asta deoparte, apoi rupse din aluat o bucată cât o alună şi o puse în cuptor. Atunci se auzi un scâncet. Femeia crapă un pic uşa şi se uită afară. Văzu că băieţelul plânge de se scutura cămaşa pe el.

 

–         Ce, te pomeneşti că nu mai ai răbdare? se răsti femeia la el. Nu ţi-ar fi ruşine, să stai şi sa plângi în timp ce alţii muncesc să-ţi dea ţie de mâncare!

–         Plâng de mila ta, mătuşa, îi răspunse copilul.

 

Femeia ridică din umeri nedumerită, apoi trânti uşa bodogănind ceva despre un copil care nu e în toate minţile şi se duse şi deschise uşa cuptorului. Dar, ce să vezi, pâinea creştea văzând cu ochii şi crescu şi tot crescu până umplu cuptorul, apoi bucătăria, şi înghiţi toată casa cu curte şi grajduri cu tot. Degeaba alerga mătuşa disperată de colo-colo, căci în afară de câteva ţigle sparte, nimic n-a mai rămas din ditai gospodărie. Atunci băieţelul rupse o bucată de pâine cât era el de mare şi plecă cu ea spre casă zicând:

 

– Mătuşa, nu-i mai zic lui tata să vină poimâine să cureţe grajdul!

 

 

Sursă: Poveşti şi legende din Europa: Clasele I-IV/Selecţie, traducere şi adaptare de Carmen Teodorescu; ilustraţii de Silvia Mitrea. – Piteşti: Paralela 45, 2010, pp. 105-107