Spui:” Unul dintre cele mai frumoase şi relaxante spaţii pe care le cunosc e acela al lui <da>. “Dar nu trebuie să uiţi că un “da” nu poate exista fără un “nu” care să pregătească terenul pentru el. Aceasta este dialectica vieţii: pentru a crea ceva, trebuie ca un alt lucru să fie distrus. Nu poţi crea ceva fără să distrugi altceva.
Am auzit despre o biserică veche: era atât de uitată de vreme, încât oamenii încetaseră să mia intre în ea, căci până şi o rafală mai puternică de vânt o făcea să se clatine. Era atât de şubredă, încât putea să cadă în orice clipă. Până şi preotul începuse să-şi ţină slujba afară, în câmp deschis, departe de ea.
În cele din urmă, consiliul de administraţie a organizat o şedinţă; ceva trebuia făcut. Dar problema era ca biserică era foarte veche şi era gloria oraşului. Oraşul lor era vestit în lung şi—n lat datorită vechii biserici; aceasta era poate cea mai veche biserică din lume. Nu era cu putinţă să fie demodată şi să se construiască altă nouă. Însă, pe de altă parte, era periculos să fie lăsată aşa cum era, fiindcă avea să omoare oameni.
Nimeni nu mai intrase în ea de ani de zile – nici măcar preotul nu avea curajul să intre, fiindcă cine putea şti în ce moment avea să se prăbuşească, pur şi simplu? Aşa că trebuia făcut ceva.
Consiliul era într-o foarte mare dilemă: era necesar să se facă ceva, dar nu trebuia să se facă nimic din cauză că biserică era străveche. Iar omul e foarte ataşat de lucrurile străvechi. Aşa că au adoptat o rezoluţie cu patru clauze incluse. Primele erau acestea: “Vom construi o biserică nouă, dar va fi exact precum cea veche. Va fi construită din acelaşi material din care e construită cea veche – nu se va utiliza nimic nou, aşa încât să rămână străveche. Va fi ridicată în acelaşi loc în care se află cea veche, fiindcă locul acela a devenit sfânt datorită vechimii sale.” Iar ultimul lucru menţionat în cadrul rezoluţiei era:” Nu vom demola vechea biserica până când cea nouă nu va fi gata”.
Erau cu toţii fericiţi că au ajuns la o concluzie. Dar cine să-i întrebe pe idioţii aceia: “În ce fel veţi proceda?” Cea veche nu trebuia să fie demolată până când nu era gata cea nouă. Iar cea nouă trebuia construită exact din ceea ce fusese construită cea veche, în acelaşi loc în care se afla ea, cu exact aceeaşi arhitectură. Nu i se putea adăuga nimic nouă: aceleaşi uşi, aceleaşi ferestre, acelaşi geam, aceleaşi cărămizi – tot ce avea să se întrebuinţeze trebuia să provină de la biserică veche. Iar ultima condiţie era ca aceea veche să nu fie atinsă până când nu era gata cea nouă. “Când cea nouă va fi gata, atunci o putem demola pe cea veche.”
Aşa e mintea omenească: se agaţă de vechi, vrea şi nou, aşa că încearcă să ajungă la un compromis – noul să vie ca vechiul. Dar unele lucruri sunt imposibile, natură pur şi simplu nu le permite.
Sursă: Trăieşte în felul tău: Ce înseamnă cu adevărat să fii rebel/OSHO.- Bucureşti: Literă, 2013, pp. 54-55.