Rămas-bun, lume mândră, eu mă întorc acasă;
Tu nu îmi eşti tovarăş, iar eu nu-ţi aparţin;
Destulă umblătura prin gloate ce m-apasa!
Ca o corabie pe-oceanul ce este-al său destin
Mult m-am lăsat purtat pe marea văluroasă
Dar acum, lume mândră, eu mă întorc acasă.
Adio linguşelii, cu chipul său mieros;
Adio Măreţiei, zâmbind ingenios;
Şi ochiului atent înspre Înavuţire;
Funcţionărime toată, adio spun ţie!
Saloane-aglomerate şi străzi şi curţi, vă las!
Adio celor reci şi celor iuţi la pas;
Celor ce vin şi pleacă şi celor fără casă;
Adio, lume mândră, eu mă întorc acasă!
Pornesc fără tăgadă spre propriul meu cămin,
Pitit după verzi dealuri şi singur am să vin
În acel cuib secret din acel loc plăcut,
Cu ale sale crânguri ce zâne le-au ţesut,
Cu zile nesfârşite şi-arcade de verdeaţă,
Din care-aud ecouri de mierlă – cântăreaţă;
Spre locul nepătat de omul prea vulgar
Căci pentru Domn şi mintea-mi e ca un sfânt altar!
La adăpost, în codru, în casa mea de-aice,
Sfidez mândria Romei şi-a Greciei antice!
Şi, când sub pinii-aceștia în voie m-am întins,
Luceafărul-de-Seară angelic s-a aprins.
Râd de ştiinţa lumii, de-a omului mândrie,
Râd de-nvațați, sofişti şi-a lor filosofie
Nu ştiu, cu-a lor trufie aşa superioară:
La cel retras din lume şi Dumnezeu coboară!
Ralph Waldo EMERSON
Sursă: Un eremit în Himalaya/BRUNTON, Paul. – Iaşi: Polirom, 2013, p. 17.