Trăiau odată doi fraţi: pe cel mare îl chema Tigrul cel Mare, pe cel mic – Tigru cel Mic, şi li se duse vestea pentru vitejia lor.
Auzind de frumuseţile oraşului Hangiou, cei doi fraţi se hotărâră într-o zi să plece spre acest loc. În drumul lor, ajunseră la poalele unui munte de lângă Hangiou unde dădură de o mică vale în care trăiau vreo câteva familii. Tot acolo se mai află şi un templu. Ajungând în faţa templului, cei doi fraţi văzură la intrare un călugăr bătrân. Îl întrebară:
– Părinte, suntem în trecere prin Hangiou, poţi să ne găzduieşti câteva zile în templu?
Călugărul îi măsură pe amândoi din cap până în picioare, apoi îi pofti înăuntru, le dete să mănânce şi le zise:
– Mâncarea la acest templu este destul de proastă, nu ştiu dacă veţi fi mulţumiţi.
După ce mâncară, cei doi fraţi începură să laude frumuseţile oraşului Hangiou. Auzindu-i, călugărul oftă:
– Hangiou este un loc tare frumos, dar aici lipseşte apă. Trebuie să cărăm apă cu cobiliţa tocmai de peste munte.
– Dar pe aici, prin apropiere, nu se afla nici un izvor? întrebă unul din fraţi.
– E departe izvorul. Din această cauză au plecat şi toţi călugării din templu. În tinereţea mea nu mă prea supăra acest lucru, dar astăzi nici pe mine nu mă mai ajută picioarele să merg atât de departe.
Cei doi se gândiră ce se gândiră şi apoi ziseră într-un glas:
– Părinte, noi doi suntem tineri şi puternici. Dacă ai încredere în noi, opreşte-ne ca novici şi noi o să te ajutăm.
Bătrânul călugăr se uită şi la Tigrul cel mare şi la Tigrul cel Mic şi de ce se uită, de aceea i se lumină faţa a zâmbet şi le încuviinţă să rămână.
Aşa rămaseră cei doi fraţi la templu. Îl ajutau pe călugăr la toate treburile zilnice, dar prima lor grijă când se trezeau dimineaţa era să aducă apă. Pentru ei era o nimica toată să care apa cu nişte găleţi uriaşe, atât pentru călugăr, cât şi pentru cele câteva familii care locuiau în apropiere.
Şi aşa trecură câţiva ani. Dar într-o toamnă, apa din izvor secă. Cei doi fraţi se gândiră ce se gândiră, când deodată îşi aduseră aminte că pe Muntele Hăng se afla un izvor cu apă cristalină, denumit Izvorul Copilului; se hotărâră deci să plece acolo şi să nu se întoarcă până ce nu vor aduce apele izvorului în sătucul din depresiune.
A doua zi dimineaţă, îl înştiinţară pe călugăr de hotărârea lor. Acesta, cu lacrimi în ochi, îi sfătui:
– Fiilor, izvorul acesta se afla la mii de li [unitate de măsură pentru lungime – n. red.] şi nu ştiu câţi ani şi câte luni vor trece până ne vom vedea din nou… Plecaţi, dar nu uitaţi că eu voi fi aici şi vă voi aştepta. Drum bun, fiilor!
Astfel se despărţiră cei trei.
Cei doi fraţi plecară spre miazăzi şi în drumul lor trecură nu ştiu peste câţi munţi şi câte ape. Veşmintele li se făcură ferfeniţă, încălţările la fel, dar ei nu se opriră din drum. Şi, cu cât mergeau, cu atât noaptea era mai scurtă şi ziua mai lungă. Vara era pe sfârşite, când au ajuns la poalele Muntelui Hăng. Erau morţi de oboseală, de foame şi de sete. Târşâindu-şi picioarele, ajunseră cu greu la izvor, unde şi căzură leşinaţi de foame şi oboseală.
Ca prin vis li se păru că a început o furtună cu tunete şi fulgere, apoi furtuna s-a potolit, a ieşit soarele şi au început să cânte pasarelele… şi se treziră. În faţa lor stătea un băiat cu părul lung, care ţine în mâna dreaptă o crenguţă de sălcie, şi le zâmbea. Cei doi fraţi se întrebară în sinea lor: “Oare el să fie cel care păzeşte apa din Izvorul Copilului”?
Băiatul lovi cu crenguţa de salcie în apă stropindu-i pe cei doi fraţi, care pe loc îşi simţiră puterile înzecite. Săriră amândoi în sus şi alergară în faţa copilului, rugându-l:
– Copile, rogu-te, lasă-ne să ducem apele izvorului la templu!
Băiatul sari pe o stâncă şi, învârtind crenguţa în mână, zise:
Eu vă las, încercaţi, dar veţi vedea că nu se poate! Bunicul meu mi-a zis că numai cei mai puternici şi cei mai cinstiţi oameni din lume vor putea să mute apele izvorului.
La care Tigrul cel Mare spuse:
– Noi, care am înfruntat moartea şi am ajuns aici străbătând mii de li, nu suntem oare şi cei mai puternici şi cei mai cinstiţi oameni din lume?
Băiatul se gândi ce se gândi, apoi zise:
– Bine, atunci vă voi preface în doi tigri care să fie în stare să schimbe cursul izvorului.
Nu termină bine de spus, ca şi lovi cu crenguţa de salcie în apă, stropindu-i pe cei doi care, într-o clipă, se prefăcură în doi tigri fioroşi ce se aşezară de o parte şi de alta a Izvorului Copilului. Băiatul sări în spatele Tigrului cel Mare care pe dată începu să alerge ca vântul spre miazănoapte.
În acest timp, la templu, călugărul era înfundat în somn. În vis i se arătau doi tigri care căutau ceva. Călugărului i se păru ciudat şi se duse să vadă despre ce este vorba, dar tigrii din vis se făcură nevăzuţi. Pe locul unde fuseseră ei, era acum un izvor cu apă limpede. De bucurie, călugărul izbucni în râs şi se trezi.
Dimineaţa, povesti oamenilor din acea vale visul lui, dar mare îi fu mirarea când auzi că toţi sătenii visaseră acelaşi vis. Din vorbă în vorbă ajunseră la concluzia că tuturor le era foarte dor de cei doi fraţi, de aceea visaseră la fel. Dar cum pronunţaseră cuvintele “foarte dor”, văzură cum intră în templu un băiat necunoscut, care, ţinând în mână o crenguţă de sălcie, începu să strige:
– Tigrul cel Mare şi Tigrul cel Mic au sosit!
Apoi băiatul acela îl apucă de mână pe bătrânul călugăr şi plecară împreună.
Băiatul îl duse pe călugăr într-o grădină de bambus, unde să făcu nevăzut. Când se uită călugărul, văzu doi tigri care răgeau. Vocea lor i se păru cunoscută şi atunci bănui că cei doi fraţi au fost prefăcuţi în tigri. Plin de curaj, se apropie de ei şi strigă:
– Tigrule cel Mare şi Tigrule cel Mic!
Cei doi tigri se apropiară încetişor de el şi începură să se gudure. Călugărul îi mângâie cu dragoste pe spate şi le zise:
– Învăţăceii mei, mi-a slăbit vederea de când mă tot uit să vă întoarceţi şi iată că azi vă pot vedea din nou. Dar de ce aţi fost prefăcuţi în tigri? Ridicaţi-vă, novicii mei!
Nu apucă să termine de vorbit, că cei doi tigri se ridicară. În acest timp, toţi sătenii, care se ascunseseră pe unde apucaseră, prinseră curaj şi se apropiară. Cei doi tigri începură atunci să scurme pământul şi, cât ai fuma o ţigară, săpară un puţ mare. Apoi se opriră din scurmat, se uitară la călugăr, se uitară la săteni, când deodată se auzi un vuiet şi începu un vânt puternic, care îndoia ramurile copacilor. Şi când vântul se potoli, tigrii se făcură nevăzuţi. Puţul săpat de ei se umpluse pe jumătate cu apă. În fundul lui era un izvor şi, după puţin timp, puţul se umplu cu apă. Sătenii nu mai puteau de bucurie. Gustară din apă şi li se păru dulce ca mierea. Au început cu toţii să care apa, dar, oricât ar fi cărat, apa nu scădea.
Cu timpul, izvorul a fost zidit de jur-împrejur, iar oamenii i-au zis Izvorul Tigrilor, în amintirea celor doi fraţi. Nu după mult timp, în apropierea izvorului a fost construit un templu căruia i-au dat acelaşi nume.
Sursa: Poveşti nemuritoare.-Bucureşti: Editura Ion Creangă.
{บทความนี้เหมาะมากสำหรับ{เจ้าของบ้านหาช่างผู้รับเหมาหางาน|คนที่กำลังหาช่างซ่อมบ้าน} เพราะอธิบายตั้งแต่{วิธีการเลือกผู้รับเหมา|จ้างผู้รับเหมาอย่างไร} ไปจนถึงการป้องกัน{ปัญหาช่างทิ้งงาน} ช่วยให้เข้าใจเรื่อง{ราคาค่าแรงช่าง} และความสำคัญของ{สัญญาว่าจ้างผู้รับเหมา} รวมถึงการใช้{เว็บไซต์หาช่าง} เพื่อเพิ่มทางเลือก}