Eternitatea nu e continuarea la nesfârşit a timpului. Acesta este sensul din dicţionare: de-a pururi, la nesfârşit. Însă de-a pururi e ceva ce face parte din timp – timp prelungit, prelungit în infinit, dar totuşi timp. Eternitatea înseamnă să ieşi din timp; ea e nontemporala, înseamnă netimp.
Momentul prezent este uşa către eternitate. Trecutul şi viitorul fac parte din timp. Prezentul nu face parte din timp – prezentul e chiar între cele două, între trecut şi viitor. Numai dacă eşti absolut atent vei putea fi prezent; altminteri, acesta va continua să-ţi scape. Dacă nu eşti atent, până să devii tu atent, el deja va fi trecut, va deveni trecut; foarte iute.
Aşadar, între trecut şi viitor exista o uşă, un interval – acum – care reprezintă uşă către eternitate. Numai în eternitate e posibilă beatitudinea: în timp e posibilă, în cel mai bun caz, plăcerea, iar în cel mai rău caz, durerea – dar ambele sunt efemere. Cele două nu diferă în natura lor. Durerea vine şi pleacă, plăcerea vine şi pleacă. Sunt momentane, bule în apă.
Beatitudinea nu are opus. Ea nu e o dualitate a plăcerii şi durerii, zilei şi nopţii. E nonduala, nu are opus. E o transcendentă. Încearcă să fii din ce mai mult în prezent. Nu trăi prea mult în imaginaţie şi în amintiri. Ori de câte ori te trezeşti rătăcind în amintiri, în imaginaţie, revino la momentul prezent, la ceea ce faci, la locul în care eşti, la cel care eşti. Întoarce-te iar şi iar la momentul prezent. Buddha a numit această întoarcere amintire de sine; în această amintire de sine, încetul cu încetul, vei înţelege ce e eternitatea.
Sursă: Osho pentru fiecare zi: 365 de meditaţii pentru aici şi acum/Osho Internaţional Foundation – Bucureşti: Litera, 2016, p. 218.