Unul dintre participanţi era Sal, un bărbat de treizeci de ani într-un scaun cu rotile, care, la fel ca Paula, era plin de viaţă. Deşi avea multiple mieloame avansate (un tip de cancer osos invaziv şi foarte dureros care provoacă multe fracturi de oase) şi era îmbrăcat în ghips de la gât la coapse, spiritul său era neîmblânzit. Iminenţa morţii îi inundase existenţa cu un nou sens şi îl transformase atât de mult, încât ajunsese să priceapă boală ca pe o misiune. A fost de acord să se alăture grupului, în speranţa că ar fi reuşit să-i ajute pe ceilalţi să găsească o eliberare similară.
Sal a intrat în grupul nostru cu şase luni mai devreme – când grupul era încă prea mic pentru a-i oferi genul de audienţă de care avea nevoie -, dar a găsit alte platforme de exprimare, în special licee, unde se adresa adolescenţilor cu probleme. L-am auzit transmiţându-şi mesajul cu vocea sa răsunătoare.
Vreţi să vă distrugeţi corpul cu droguri? Să-l ucideţi cu băutura, iarba şi cocaină? Să-l faceţi bucăţi în maşini? Să-l omorâţi pur şi simplu? Să-l aruncaţi de pe Golden Gate Bridge [Podul Golden Gate]? Nu-l mai vreţi? Atunci daţi-mi-l mie! În vreau eu. Am nevoie de el! Îl iau eu – vreau să trăiesc!
Cuvintele lui m-au zguduit. Forţa mesajului său era alimentată de puterea pe care o investim întotdeauna în cuvintele muribunzilor. Elevii de liceu îl ascultau în linişte, simţind, la fel ca mine, că este autentic, că nu are timp de jocuri şi prefăcătorii.
Sursă: Călătoria către sine: Memoriile unui psihiatru/YALOM, Irvin D.- Bucureşti: Editura Vellant, 2017, pp. 219-220.