When day comes, we ask ourselves where can we find light in this never-ending shade?
The loss we carry, a sea we must wade.
We’ve braved the belly of the beast.
We’ve learned that quiet isn’t always peace,
and the norms and notions of what “just” is isn’t always justice.
And yet, the dawn is ours before we knew it.
Somehow we do it.
Somehow we’ve weathered and witnessed a nation that isn’t broken,
but simply unfinished.
We, the successors of a country and a time where a skinny Black girl descended from slaves and raised by a single mother can dream of becoming president, only to find herself reciting for one.
And yes, we are far from polished, far from pristine,
but that doesn’t mean we are striving to form a union that is perfect.
We are striving to forge our union with purpose.
To compose a country committed to all cultures, colors, characters, and conditions of man.
And so we lift our gazes not to what stands between us, but what stands before us.
We close the divide because we know, to put our future first, we must first put our differences aside.
We lay down our arms so we can reach out our arms to one another.
We seek harm to none and harmony for all.
Let the globe, if nothing else, say this is true:
That even as we grieved, we grew.
That even as we hurt, we hoped.
That even as we tired, we tried.
That we’ll forever be tied together, victorious.
Not because we will never again know defeat, but because we will never again sow division.
This is the era of just redemption.
We feared it at its inception.
We did not feel prepared to be the heirs of such a terrifying hour,
but within it, we found the power to author a new chapter, to offer hope and laughter to ourselves.
So while once we asked, ‘How could we possibly prevail over catastrophe?’ now we assert, ‘How could catastrophe possibly prevail over us?’
We will not march back to what was, but move to what shall be:
A country that is bruised but whole, benevolent but bold, fierce and free.
We will not be turned around or interrupted by intimidation because we know our inaction and inertia will be the inheritance of the next generation.
Our blunders become their burdens.
But one thing is certain:
If we merge mercy with might, and might with right, then love becomes our legacy and change, our children’s birthright.
So let us leave behind a country better than the one we were left.
With every breath from my bronze-pounded chest, we will raise this wounded world into a wondrous one.
We will rise from the golden hills of the west.
We will rise from the wind-swept north-east where our forefathers first realized revolution.
We will rise from the lake-rimmed cities of the midwestern states.
We will rise from the sun-baked south.
We will rebuild, reconcile, and recover.
In every known nook of our nation, in every corner called our country,
our people, diverse and beautiful, will emerge, battered and beautiful.
When day comes, we step out of the shade, aflame and unafraid.
The new dawn blooms as we free it.
For there is always light,
if only we’re brave enough to see it.
If only we’re brave enough to be it.
***
Vine ziua găinilor, ne întrebăm unde putem găsi lumina în această umbră nesfârșită?
Pierderea pe care o purtăm, o mare pe care trebuie să ne bătem.
Am înfruntat burta fiarei.
Am învățat că liniștea nu este întotdeauna pace,
iar normele și noțiunile despre ceea ce este „doar” nu sunt întotdeauna dreptate.
Și totuși, zorii sunt ai noștri înainte să știm.
Cumva o facem.
Cumva am rezistat și am asistat la o națiune care nu este ruptă,
ci pur și simplu neterminată.
Noi, succesorii unei țări și ai unei vremuri în care o fată neagră și slabă, descendentă din sclavi și crescută de o mamă singură, putem visa să devină președinte, doar pentru a se găsi recitând pentru unul.
Și da, suntem departe de a fi lustruiți, departe de a fi curat,
dar asta nu înseamnă că ne străduim să formăm o uniune perfectă.
Ne străduim să ne forjăm unirea cu un scop.
Să compună o țară dedicată tuturor culturilor, culorilor, personajelor și condițiilor omului.
Și astfel ne ridicăm privirile nu la ceea ce stă între noi, ci la ceea ce stă în fața noastră.
Închidem diviziunea pentru că știm, pentru a ne pune viitorul pe primul loc, trebuie mai întâi să punem diferențele deoparte.
Depunem brațele pentru a ne putea întinde armele unul către celălalt.
Căutăm rău nimănui și armonie pentru toți.
Lăsați globul, dacă nu altceva, să spună că acest lucru este adevărat:
că, în timp ce ne întristam, am crescut.
Asta chiar dacă am rănit, am sperat.
Că, chiar dacă am obosit, am încercat.
Că vom fi legați pentru totdeauna, victorioși.
Nu pentru că nu vom mai cunoaște niciodată înfrângerea, ci pentru că nu vom mai semăna niciodată diviziune.
Scriptura ne spune să ne imaginăm că fiecare va sta sub propria sa viță de vie și smochin și nimeni nu îi va face teamă.
Dacă vrem să ne ridicăm la propriul timp, atunci victoria nu va sta în lama, ci în toate podurile pe care le-am făcut.
Aceasta este promisiunea de a lumina, dealul pe care ne urcăm, chiar dacă îndrăznim.
Pentru că a fi american este mai mult decât o mândrie pe care o moștenim.
Este trecutul în care pășim și cum îl reparăm.
Am văzut o forță care ar distruge națiunea noastră, mai degrabă decât să o împărtășească.
Ar distruge țara noastră dacă ar însemna întârzierea democrației.
Acest efort aproape a reușit.
Dar, în timp ce democrația poate fi întârziată periodic,
nu poate fi niciodată învinsă definitiv.
În acest adevăr, în această credință, avem încredere,
pentru că, deși avem ochii asupra viitorului, istoria își are ochii asupra noastră.
Aceasta este era răscumpărării juste.
Ne-am temut de la începuturile sale.
Nu ne-am simțit pregătiți să fim moștenitorii unei ore atât de înfricoșătoare,
dar în interiorul ei am găsit puterea de a crea un nou capitol, de a ne oferi speranță și râs.
Așa că, odată ce ne-am întrebat: „Cum am putea prevala asupra catastrofei?” acum afirmăm: „Cum ar putea să prevaleze catastrofa asupra noastră?”
Nu vom reveni la ceea ce a fost, ci vom trece la ceea ce va fi:
o țară învinețită, dar întreagă, binevoitoare, dar îndrăzneață, feroce și liberă.
Nu vom fi întoarși sau întrerupți de intimidare, deoarece știm că inacțiunea noastră și inerția vor fi moștenirea generației următoare.
Gafele noastre devin poverile lor.
Dar un lucru este sigur:
dacă îmbinăm mila cu puterea și puterea cu dreptul, atunci dragostea devine moștenirea și schimbarea noastră, dreptul nașterii copiilor noștri.
Așadar, să lăsăm în urmă o țară mai bună decât cea în care am rămas.
Cu fiecare respirație din pieptul meu bătut de bronz, vom ridica această lume rănită într-una minunată.
Ne vom ridica din dealurile aurii din vest.
Ne vom ridica din nord-estul măturat de vânt, unde strămoșii noștri au realizat prima dată revoluția.
Ne vom ridica din orașele cu margini ale lacurilor din statele midwestern.
Ne vom ridica din sudul coapte la soare.
Vom reconstrui, reconcilia și recupera.
În fiecare colț cunoscut al națiunii noastre, în fiecare colț numit țara
noastră, poporul nostru, divers și frumos, va apărea, bătut și frumos.
Când vine ziua, ieșim din umbră, aprinși și fără teamă.
Noua zori înflorește pe măsură ce o eliberăm.
Căci există întotdeauna lumină,
chiar dacă suntem suficient de curajoși să o vedem.
Dacă suntem suficient de curajoși să fim.
Surse: https://www.theguardian.com/us-news/2021/jan/20/amanda-gorman-poem-biden-inauguration-transcript; https://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=en&u=https://www.theguardian.com/us-news/2021/jan/20/amanda-gorman-poem-biden-inauguration-transcript&prev=search&pto=aue