Cei trei ani cât Iisus a propovăduit pe Pământ au fost însoriţi şi înseninaţi; apoi dintr-o dată, Zeul coboară de pe piedestalul acestei glorii, pentru a se cufunda în hăul infamiei. Voluntar, sub ochii discipolilor, Iisus se lasă capturat de duşmani, oferindu-se, fără să opună rezistenţă, insultelor, supliciului şi morţii.
Sacrificiul
De ce aceasta cădere profundă? Pentru că, după lunga perioadă de încâlcire a sufletului omenesc în ghemul materiei, era nevoie de sacrificiul unui zeu pentru a-l descâlci, a-l smulge şi a-i arăta calea spirituală. Altfel spus, pentru a-şi îndeplini misiunea, Hristos, după ce i-a iniţiat pe discipoli, trebuia să coboare în adâncul suferinţei şi al morţii, pentru a se identifica cu inima şi sângele vărsat al omenirii şi a da lumii un nou impuls. Puterea spirituală se afla în relaţie directă cu dăruirea de sine. Iată de ce faptul de a se dărui umanităţii, intrând într-un trup omenesc şi acceptând martiriul, a fost chiar pentru Hristos o probă a măreţiei sale.
Astfel s-au zămislit noi mistere, unice în felul lor, nemaivăzute până atunci şi pe care nu le vom mai vedea niciodată, fără îndoială, în decursul viitoarelor evoluţii ale Pământului, care aşteaptă noi şi noi metamorfoze.
Preoţii Marii Sinagoge erau pregătiţi pentru a-l judeca pe periculosul profet care i-a ameninţat că le dărâma templul şi care se autointitula Mesia. Din punct de vedere al legii evreieşti, aceste două capete de acuzare erau suficiente pentru a se obţine condamnarea lui la moarte. Preotul Caiafa a spus în plin Sanhedrin: “E nevoie ca un om să moară pentru ca să salveze poporul lui Israel”.
Drumul Crucii
Filosofii antichităţii târzii nu l-au înţeles pe Hristos al Patimilor, nici pe Pilat. N-au văzut decât faţadă, tristeţea şi aparenta inerţie, care i-au indignat la culme. Dar toate faptele lui Iisus au deopotrivă un sens simbolic şi o influență mistică asupra omenirii viitoare. Întreg drumul Crucii cu opririle pe care le-a făcut Iisus, au devenit pretexte de iniţiere şi desăvârşire. Toţi oamenii de acţiune spirituală (în sensul cel mai înalt al cuvântului), călugării ordinului Sfântului Ioan, Templierii, Cruciaţii sau misterioşii Rosacruceeni ai secolului XIV, au descoperit în Patimile lui Hristos izvoare inepuizabile de forţă spirituală.
Atunci când aveau în minte viziunea “Flagelării” figură de martir a lui Hristos le spunea: “Învăţa de la mine să rămâi indiferent la loviturile de bici ale destinului, să rezişti la toate durerile, şi vei câştiga un nou simt: înţelegerea tuturor suferinţelor, sentimentul unităţii cu toate fiinţele. Căci de aceea am consimţit să sufăr pentru oameni, ca să pătrund până în străfundul sufletului lor”.
“Coroana de spini” îi învăţa să înfrunte lumea moral şi intelectual, să suporte dispreţul şi atacul împotriva a ceea ce iubim. Ea le spunea: “Să rămâi în picioare când toţi te lovesc. Să ştii să spui DA! Când toată lumea spune NU! Numai astfel vei deveni tu însuți”.
Din scenă cu “Purtatul Crucii” desprindeau o altă virtute: “Învaţă să porţi lumea pe conştiinţă, aşa cum Hristos a consimţit să poarte Crucea pentru a se identifica lumii. Învaţă să-ţi duci trupul ca pe un înveliş exterior. Trebuie că spiritul să ţină în frâu trupul cu ajutorul voinţei, precum mână ţine ciocanul!”. Nu pasivitatea e ceea ce Misterul Patimilor a transmis Occidentului şi popoarelor din Nord, ci o nouă energie prin iubire şi jertfă.
Scena de pe “Golgota” este ultimul act al vieţii lui Hristos, pecetea misiunii sale, şi, prin acesta, misterul cel mai profund al creştinismului. “De ce a fost necesară lugubră scenă a crucificării? “, “Omenirea nu poate fi mântuită decât prin moartea unui sfânt?”, “Este universul un aparat de tortură, iar Dumnezeu un călău?”,… sunt întrebări la care oamenii au încercat de-a lungul veacurilor să le răspundă.
Răspunsul cel mai înţelept asupra evenimentului de pe Golgota a fost dat de către filozoful austriac Rudolf STEINER: “Dovada faptului că spiritul triumfa întotdeauna asupra materiei trebuia pusă pe tapet. Evenimentul de pe Golgota e un act iniţiatic transpus în planul istoriei universale. Din picăturile de sânge vărsate pe cruce ţâşneşte un şuvoi de viaţa spirituală. Sângele este substanţializarea Eului. Odată cu sângele vărsat pe Golgota, iubirea lui Hristos va pătrunde în toate inimile, ca un fluid însufleţit, ucigând egoismul fiecăruia”.
Pentru Iisus orele de agonie sunt lungi ca veşnicia. În ciuda supliciului, el a rămas la demnitatea de Mesia; îşi iartă călăii şi îl consolează pe hoţul care şi-a păstrat credinţa. În preajma morţii, Iisus a simţit o sete care-l devora, urmare a supliciului, şi apropiere a eliberării sufletului. Dar, pentru a bea cupa până la fund, el trebuia să intre în aceea stare a însingurării totale, care să-l determine să strige: „Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?”, fraza urmată de ultimele cuvinte: “Totul a fost împlinit”, care au pus pecetea Veşniciei pe fruntea secolelor.
“Hristos a înviat! “
Iisus-Omul a murit, dar Hristos-Zeul, a rămas viu, mai însufleţit că niciodată! În ochii oamenilor el nu este decât un cadavru fixat pe cruce, sub un cer mai negru decât Infernul. Dar în lumea astrală a Universului şi în cea spirituală a Umanităţii străluceşte un fulger urmat de un tunet ce reverberează în mii de ecouri. Dintr-o dată sufletul lui Hristos-Zeul şi-a reluat aura solară, iar în spatele lui se arata oceanele de suflete care-l slăvesc cu osanale. De atunci, clarvăzătorii de dincolo de lume ştiu că victoria este câştigată, că moartea şi-a pierdut armele, ca piatra mormintelor va fi spartă, iar sufletele glorioase vor pluti deasupra lor. Prin sacrificiul sau, Hristos şi-a consolidat Împărăţia. Cu un nou salt, El este gata să reintre în miezul Infinitului, în nucleul clocotitor de lumină, frumuseţe, acolo unde stă Tatăl. Dar mila îl îndreaptă spre Pământ al cărui Mentor i-a devenit prin martiriu…
“Precum o stea strălucitoare se înalţă deasupra ceţii de la orizont, promisiune a unei lumi viitoare, şi învierea spirituală pluteşte deasupra întregii opere a lui Hristos, reprezentând concluzia şi rezumatul necesar. Nici ură sau răul n-au fost zdrobite definitiv. Nici nu trebuie să fie stăvilite încă, pentru că şi ele sunt fermenţii evoluţiei umane. Dar, de acum înainte, Speranţa nemuritoare nu va mai putea fi smulsă din inima Omului. Deasupra tuturor nenorocirilor şi a morţii, glasul unui cor se va înălţa de-a lungul secolelor:
(Va urma cu episodul “Efecte şi secrete din culise”)
Documentar realizat de Ioan P. ALEXA
P.S. La realizarea acestui episod s-a utilizat lucrarea lui Eduard SCHURE: “Evoluţia divină de la Sfinx la Christos”. – Bucureşti: Antet, 2003, pp. 232-240.