În zilele din urmă ale vieţii sale, prinţul Mu De-tsin a avut o fată. Curând după venirea ei pe lume i-a murit soţia.
La naşterea copilei i s-a dăruit prinţului o piatră în mijlocul căreia se afla o minunată nestemata, un mare jad de culoare verde strălucitor. Când, după vechiul obicei, din primele zile i s-a înfăţişat pruncului o tăblie cu nenumărate lucruri, ca să apuce unul, fata lua juvaerul, de unde fu botezată de Liang Yu, adică jucăria de jad.
Liang Yu creştea de minune, frumoasă trupeşte şi bogată cu mintea, de nu credeai că mai era pe lume o altă asemenea ei. Pe neînvăţate sufla ea în naiul cel greu şi născocea mereu alte melodii. Prinţul atunci puse a se făuri un nai din nestemate de jad.
Cântecul prinţesei semăna acum cu cântecul păsărilor. Prinţul mai puse să se clădească un castel înalt şi încăpător, unde prinţesa să-şi poată desfăta nestingherită tinereţea cu muzica ei, iar dinaintea castelului să se ridice un turn înalt, de unde prinţesă să poată asculta mai bine cântecul păsărilor. Castelul a fost numit după regele păsărilor Fenix.
Liang Yu crescu şi tatăl ei dori s-o mărite, căutându-i soţul cel mai bun. Prinţesa l-a rugat să aibă răbdare că ea s-a jurat să-l aleagă numai pe acela care ştie canta măiestrit din nai. Pentru asta s-a dus prinţul în căutarea unui cântăreţ din nai, dar n-a găsit pe nici unul.
Într-o seară, Liang Yu trase perdeaua, păşi în pridvor şi rugă pe slujitoarea ei să aprindă căţuia. Noaptea era plină de mireasmă, cerul curat şi fără nori, luna plină semăna cu oglinda, lumina-i se vedea argintie peste parcul înflorit şi strălumina până la fund lacul cu peştişori de aur. Liang Yu şi-a luat naiul şi răzimându-se de balustrada de bambus, răspundea din nai sunete fermecătoare. Melodia era aşa de înălţătoare, de parcă trebuia să răzbată cerul. Adierea vântului întorcea sunetele şi atunci ea simţea şi cum auzea din departe o a doua melodie; ba aproape, ba departe, ca şi când cineva îi însoţea cântarea. Liang Yu înceta de a mai cânta şi ascultă încordată, dar, şi a doua melodie amuţise, vibrând încă în ea depărtatul cântec. Ea fu cuprinsă de un dor ca după ceva pierdut. Cufundată în sine, stătu mult timp proptita de balustradă. Luna asfinţise şi sfetnicul se stinsese.
Pe nevrute, Liang Yu merse la culcare, punându-şi naiul drept căpătâi. Şi visă. Poarta cerului se deschidea departe şi ziua apărea în cinci culori. Un tânăr cu faţa luminoasă, cu o îmbrăcăminte şi o pălărie din pene de cocor, călărea în jos spre pământ pe o pasăre fenix. La turnul Fenix se opri, scoase din brâul sau un flaut de piatră preţioasă roşie. Apoi răsună un cântec aşa de minunat, încât fenix îşi întinse aripile şi cântă şi dănţui după flaut. Plin de ritm şi armonie era jocul. Melodia înfioră adâncul sufletului şi cerul se deschidea, celei care ascultă.
Visătoare, Liang Yu întrebă:
– Cum se cheamă melodia?
Tânărul îi răspunse:
– Este cântecul muntelui Tai Hua.
– Vrei să mă înveţi şi pe mine?
Tânărul zise:
– Prin frumuseţea cântecului sunt legat de-acum de tine. În miez de toamnă ne vom revedea.
Apoi păşi spre dansa şi o luă de mână. Uimită de bucurie, Liang Yu se trezi, dar gândurile ei încă mai stăruiau în visul ce-l povesti tatălui ei.
Prinţul s-a sfătuit cu sfetnicul Mong Ming şi după aceea a trimis să-l caute pe flăcău. În apropierea muntelui Tai Hua afla, de la o bătrână din sat, că de câteva luni un tânăr ciudat locuieşte într-o colibă aşezată pe o creastă de stea lucie, că el şade singur şi arareori coboară ca să aducă vin de orez, şi în fiecare seară doineşte din flautul al cărui sunet se aude foarte departe şi este aşa de minunat că poţi uita orice trudă şi grijă. Nimeni nu ştie de unde vine şi nimeni nu poate să-l întrebe despre asta, încheie bătrâna.
Mong Ming se călători spre steaua ţuguiată a muntelui. Aici găsi pe necunoscut aidoma cum îl descrisese prinţesa. Ceva nepământean, nu părea să fie din lumea asta. Marele sfetnic se înclină adânc în faţa lui şi-l întrebă de nume:
– Numele meu e Flaut, dar al tău? Ce te aduce în singurătatea mea?
– Eu sunt sfetnicul ţării. Fiica prinţului doreşte un însoţitor pentru naiul din care ea cânta măiestrit; prinţul mă trimite să te caut, fiindcă el a auzit de arta ta.
– Cântecul meu e foarte modest, cunosc numai câteva melodii şi nu cutez să mă supun poruncii, răspunse tânărul.
– Vino cu mine, la domnul meu, se ruga sfetnicul, va judeca el însuşi.
La turnul Fenix prinţul primi pe flautist, care i se aruncă dinainte şi-i zise:
– Eu sunt crescut sălbatic în munte, străin obiceiurilor voastre, aveţi milă şi iertaţi-mi neştiinţă.
Prinţul privi nobila înfăţişare şi apoi îl pofti să se aşeze lângă dansul.
– Aud că a ta cântare e o frumuseţe. Poţi cânta şi din nai?
Tânărul mărturisi că nu ştie.
Atunci prinţul îi răspunse dezamăgit:
– Eu nu caut un flautist.
Şi întors către sfetnicul sau, zise:
– Duceţi pe tânăr înapoi, nu e cântăreţul dorit de fiica mea.
În vremea asta se ivi însoţitoarea prinţesei.
– Doamnă, stăpâna vă roagă să daţi voie tânărului să-şi arate arta sa, întrucât meşteşugul flautului e acelaşi cu al naiului.
Prinţul încuviinţă fiicei sale aceasta rugăminte, şi tânărul luă în mâna flautul, a cărui licoare roşie răsfrânta în ochii oamenilor îi făceau şi mai sclipitori.
La întâia parte a melodiei Tai Ha adia o lină şi domoală boare înspre oameni. La a doua parte din cele patru laturi ale cerului coborau nouri coloraţi, şi oamenii vedeau la sunetele muzicii minunate culori, iar la a treia parte, cocori dansau în aer un dans ritmic, păuni se aşezau câte doi, mii de păsări înviorau rămurişul şi cântecul lor era o necontenită armonie.
Atras de magia sunetelor, prinţul tăcu multă vreme, apoi zise:
– Lămureşte-mi deosebirea dintre nai şi flaut; de unde vin amândouă? Melodia ta are putere asupra păsărilor?
Tânărul începu:
– Nu Wa, cea care a descoperit naiul, după munca ei grea se odihnea cu muzica. Naiul, după cum ştiţi, e ca şi fluierul. Flautul însă a fost născocit de domnitorul Fu Hi. Naiul are forma aripilor păsării Fenix. Flautul uneşte tonurile naiului într-o singură ţeavă, însă le acordă aşa de plin, că păsările cred că aud pe Fenix, regele lor. În nenumărate stoluri ele vin încoace, spre a-l preamări pe regele lor şi a-i canta cele mai frumoase cântece. Dacă tonurile flautului îl farmeca pe regele păsărilor, dar pe celelalte păsări cum nu le-ar putea ademeni?
Vocea tânărului suna clar ca apa izvorului; fericit îl ascultă prinţul, apoi vorbi şi el:
– Eu am o fată care iubeşte mai presus de toate armonia tonurilor şi adaose cu modestie. Ea cânta puţin şi din nai şi nu-i voi putea da un soţ pe care nu-l farmeca sunetele. Doresc să fii soţul fiicei mele, Lang Yu.
Tânărul se înclină adânc şi cu înfăţişare demnă răspunse:
– Eu sunt crescut sălbatic în munţi, cum aş putea să-mi ridic ochii spre fiica celui mai mare om al ţării?
– Fiica mea jură că nu-şi va alege alt bărbat, decât pe acela care poate stăpâni naiul. Flautul tău face mai multe minuni decât naiul, el pătrunde în adâncul cerului şi pământului şi mişcă toate fiinţele. Suntem în miezul toamnei şi visul fiicei mele merge azi spre împlinire.
Străinului i s-a pregătit apoi ceremonia băii de nuntă. L-au îmbrăcat în veșmânte scumpe şi l-au condus în castelul Fenix al prinţesei.
A doua zi tânărul a fost numit dregător al curţii, totuşi aceasta cinstire nu-l schimba.
Curând prinţesa învaţă melodia păsării Fenix de la dânsul.
După o jumătate de an, într-o noapte cu lună plină, când Luang Yu şi Siau Schi cântau cântecele lor dumnezeiesc de frumoase, se făcu mare vuiet în văzduh şi un Fenix vioriu se lăsă în jos pe stânga turnului, apoi pe dreapta se roti în sus un balaur roşu. Prinţesa nu pricepu nimic din toate astea.
– Eu nu sunt din lumea aceasta, zise Siau Schi. Am venit pe pământul vostru să alung minciuna şi neorânduiala. S-au scurs peste o sută de ani de când sunt spiritul muntelui Tai Hua. Curat şi înălţător e cugetul tău şi dragă ţi-e muzică, de aceea m-am călăuzit spre tine. Acum s-a dus pentru noi timpul trăit pe pământ. Fenix şi balaurul aşteaptă să ne îndrume spre ţărmurile cele luminate ale cerului.
Liang Yu voi să-şi ia rămas bun de la tatăl ei. Siau Schi zise numai:
– Cine vrea să vină cu mine nu trebuie să-şi poarte gândul la nimic pământesc.
Apoi Liang Yu încalecă pe Fenix şi Siau Schi pe balaur, şi aşa zburară ei din turnul Fenix prin norii impestriti către depărtarea nemărginitului. Minunat se auzea în noaptea aceea cum cântă Fenix pe muntele Tai Hua.
În zori, însoţitoarea prinţesei se grăbi să meargă la prinţ spre a-i anunţa taina acestei nopţi. Amuţit de durere o înţelese prinţul.
De atunci stă zilnic în turnul Fenix, intru amintirea copiilor săi. Aici auzi într-o bună seara melodia păsării Fenix. Fericit ascultă sunetele ei, care îl chemau parcă din alte tărâmuri.
Sursă: Povești nemuritoare (Trad. de Iulia Murnu). – Bucureşti: Ed. Ion Creangă.