Cu mult timp înainte, pe locul numit Fântâna Dragonului se întindea un cătun în care trăiau vreo zece familii. Locuitorii acestui cătun o duceau ca vai de lume; munceau de speteau şi de-abia aveau cu ce să-şi ducă zilele.
Într-o colibă prăpădită, la marginea cătunului, locuia o bătrână, singură-singurică. Era aşa de bătrână, că nu putea nici să se urce pe munte să culeagă bambus, nici să coboare la câmpie, să cultive cereale. În spatele casei, avea însă optsprezece arbuşti de ceai şi toată ziua se învârtea pe lângă ei. Sădise aceşti arbuşti în ziua când moşul ei se dusese de pe lumea aceasta. Şi de atunci trecuseră mulţi ani. Dar bătrâna n-avea putere să le poarte de grijă cum trebuie, şi nici îngrăşăminte n-avea, aşa că în fiecare an ea nu strângea decât foarte puţine frunzuliţe de ceai.
Bătrâna avea o inimă bună şi miloasă. În fiecare an, din puţinul pe care-l avea, fierbea ceai şi îl scotea în faţa porţii, să-şi ostoiască setea cei care urcau pe munte.
Era în ajun de sărbători. Vecinii din dreapta şi din stânga colibei în care locuia bătrâna se pregăteau de Anul Nou. Bătrâna nu mai avea decât o mână de orez şi câteva frunze de ceai. După vechiul obicei, stătea în fata sobei şi fierbea ceai, când deodată uşa colibei se dădu de perete şi în prag apăru un moşneag plin de zăpadă. Văzându-l, bătrâna îl pofti să intre.
– Intră, omule, nu vezi ce vreme e afară!
Moşneagul se scutură de zăpadă, intra în coliba, se apropie de soba şi întrebă:
– Bătrânico, ce fierbi aici?
– Fierb ceai, răspunse bătrâna.
– E ajun de An Nou, toţi pregătesc cele mai bune bucate, cum de tu fierbi numai ceai? Mai întreba bătrânul.
Bătrâna oftă şi zise:
– Sunt bătrână şi săracă, nu pot să pregătesc bucate pentru pomenirea morţilor. Dar cu ceaiul ăsta ostoiesc setea trecătorilor.
– Ba nu eşti deloc săraca, numai că nu ştii. În faţa porţii tale se afla o comoară, îi spuse moşneagul.
Auzind una ca asta, bătrâna se miră mult. Scoase capul pe poartă şi se uită. Toate erau aşa cum le ştia: gardul dărăpănat, două băncuţe putrede şi vasul din piatra pentru gunoi. Moşneagul arătă spre vasul pentru gunoi şi zise:
– Uite, aici se afla comoara!
Bătrâna crezu că moşneagul glumeşte şi spuse zâmbind:
– De unde până unde în vasul ăsta vechi din piatră să fie o comoară? Dacă-ţi place cumva, ţi-l dăruiesc.
– Ei, dar cum să primesc degeaba comoara ta! Dacă te învoieşti, am s-o cumpăr. Şi acum mă duc să chem pe cineva să mă ajute s-o iau.
Şi apoi moşneagul plecă zâmbind.
Bătrâna se uită la vas şi se gândi că nimeni nu vrea să pună mâna pe vasul acela atât de murdar şi plin cu gunoiul care se strânsese de ani de zile. Scoase deci gunoiul, îl duse şi-l îngropa la rădăcina celor optsprezece arbuşti de ceai, aduse o găleată de apă şi spală vasul, după care aruncă şi apa aceasta tot la rădăcina arbuştilor.
De-abia terminase toate acestea când moşneagul se înapoie cu cineva să ia vasul. Cum dădu el cu ochii de vas, începu să se vaite:
– Unde-i comoara, ce-ai făcut cu comoara?
Nedumerită, ea arătă spre vasul de piatră.
– Dar uite-o, am curăţat-o niţel.
Moşneagul se aşeză pe vine şi continuă să se văicărească.
– Vai de mine şi de mine, dar ce-ai făcut cu ce era în vas?
– Am îngropat murdăria aceea în spatele casei, la rădăcina arborilor de ceai, răspunse bătrâna.
Moşneagul se duse în spatele casei, se uită şi spuse în cele din urmă:
– Comoara era tocmai gunoiul acela care se strânsese acolo de ani de zile.
Văzând că nu mai era nimic de făcut, pleca acasă.
A trecu Anul Nou şi a venit primăvara. Cei optsprezece arbuşti de ceai se încărcară de muguri, iar frunzele erau bogate şi înmiresmate cum nu mai fuseseră niciodată.
Vecinii, văzând bogăţia de ceai la bătrână, îşi tăiară arbuştii din grădinile lor, luară seminţe de la aceasta şi le semănaseră în curţile lor. Apoi oamenii începură să pună arbori de ceai din seminţele bătrânei în tot cătunul, aşa că Fântâna Dragonului era acum plină cu arbuşti de ceai.
Ceaiul din acel loc era aşa de aromat şi de bun la gust, că i se dusese vestea pretutindeni. Chiar şi până astăzi oamenii ştiu că arbuştii de ceai de la Fântâna Dragonului se trag din cei optsprezece arbuşti din curtea bătrânei, iar ceaiul de aici a ajuns vestit în toată lumea.
Sursă: Povești nemuritoare (Ed. Ion Creangă).
***
P.S. Iată şi alte informaţii şi legenda despre acest ceai chinezesc de top:
…În mod tradiţional în China se practică elaborarea unor „topuri” ale ceaiurilor considerate a fi cele mai bune după cum urmează:
- Shihu Luntzin (fântâna dragonului din insula Shihu)
Acest ceai este cunoscut din vechime fiind menţionat în cartea ceaiului (758 e.n.). Luntzin este un ceai recoltat primăvara din muguri cu frunzuliţe abia desfăcute. Toate operaţiunile de prelucrare se efectuează numai manual de către meşteri cu mare experienţă. Ceaiul infuzat are o culoare de smarald cu o aromă densă, de orhidee şi gust intens. Tradiţia desemnează acest ceai ca al celor 4 perfecţiuni: culoare, aromă, gust şi formă a frunzelor. Pentru a savura acest ceai se recomandă utilizarea unor pocale de sticlă în care se infuzează ceaiul cu apă la temperatura de 85 de grade şi se acoperă cu un capac pentru 1 minut. În vasul de sticlă veţi putea observa că mugurii turtiţi se lasă imediat la fund şi se desfac în forma unor flori de o eleganţă deosebită. Ceaiul trebuie băut cu înghiţituri mici pentru a savura aroma sa deosebită şi lasă după fiecare înghiţitură un gust dulceag mieros, numit de chinezi „amintirea gustului”
Legenda spune că într-o localitate pierdută în munţi numită Fântâna Dragonului şi în care localnicii trăiau din cultivarea bambusului trăia o bătrână foarte săracă. Aceasta îngrijea 10 tufe de ceai, îmbătrânite precum stăpâna lor şi de pe care nu culegea mai mult de câţiva pumni de frunze. În fiecare zi bătrâna pregătea o oală de ceai pe care o punea la uşă pentru ca sătenii care se întorceau de la munte să-şi poată astâmpăra setea. O dată, în ajunul anului nou chinezesc, toţi sătenii pregăteau bucate pentru sărbătorire. Bătrâna nu mai avea în casă nimic în afara câtorva frunze de ceai, pe care ca de obicei le-a pus la fiert pentru a-şi trata vecinii. De-o dată uşa colibei s-a deschis şi în prag s-a ivit un bătrân cu ochii arzând ca focul. Bătrâna l-a invitat în casă şi l-a tratat cu ceai. Necunoscutul s-a uitat în jur şi a întrebat-o pe bătrână de ce în ajun de an nou nu pregăteşte şi ea o trataţie mai aleasă. Bătrâna, jenată, i-a spus că este prea săracă ca să-şi permită altceva. Necunoscutul a ascultat-o, după care a început să râdă în hohote, spunându-i „cel care deţine o comoară nu trebuie să se plângă de sărăcie”. Bătrâna s-a supărat „dacă tu crezi că am vreo comoară în casă te poftesc să o iei”. „Nu vreau să-ţi iau, vreau să-ţi cumpăr piua cea veche pe care o ai în curte. Aşteaptă-mă, căci îmi voi chema ajutoare să o luăm de aici”. Necunoscutul plecă iar bătrâna a început să privească cu uimire vechea piuă murdară şi a decis că nu poate să o dea fără să o cureţe. Ca atare, a turnat apă în piuă, a spălat-o iar apa murdară a turnat-o la rădăcina arbuştilor de ceai. Imediat tufele de ceai s-au acoperit cu frunzuliţe verzi de culoare verde intens. Bătrâna privea uluită metamorfoza plantelor când cerul a străfulgerat şi în faţa ei a apărut necunoscutul însoţit de câţiva demoni fioroşi. Bătrâna a înţeles că avea de-a face cu unul din stăpânii demonilor de munte. Demonul a văzut piua spălată şi a strigat: „Unde este comoara?”. Bătrâna a răspuns: „N-am ştiut că asta era comoara. Am spălat piua şi am vărsat apa la tufele de ceai”. „De acum încolo, aceasta va fi comoara ta” spuse demonul şi dispăru. Bătrâna a dăruit lăstare ale acestor tufe tuturor vecinilor care au început să le cultive iar ceaiul recoltat se numeşte „fântâna dragonului” şi este considerat unul din cele mai bune ceaiuri chinezeşti…
Sursă: http://ro.scribd.com/doc/133396167/5/Shihu-Luntzin-fantana-dragonului-din-insula-Shihu